Frica de toalete deştepte

Ca şi în cazul libertăţii de expresie, am experimentat frica de toaletele publice abia după Revoluţie. Nu, nu sînt germofobă. N-a fost din cauza bombardamentului cu reclame la dezinfectanţi, la care am rămas imună (spre deosebire de sora bunicii mele, care nu se mai aşeza pe colac de frică să nu fie muşcată de monstrişorii verzi). Şi nu e vorba de orice WC-uri, ci de cele prea deştepte. Vedeţi voi, toaletele copilăriei mele aveau un singur concept: keep it simple. Pentru aşa o activitate primară, doar strictul necesar. În şcoala generală, aveam dintr-alea turceşti, foarte uşor de desluşit: două urme cimentate de pantofi, o bortă foarte precisă şi un lanţ de care trebuia să te agăţi. Ai mei au fost pe atît de avangardişti pe cît le permitea epoca şi au cumpărat printre primii modelul cu bazinul jos. Un detur de la normă ce provoca situaţii stînjenitoare; se întîmpla des ca musafirii să i deschidă, sfioşi, uşa de la baie şi să întrebe: "De unde se trage apa?". Era o reticenţă firească la tot ce nu se poate trage în jos; mama rîdea chiar c-o să pună un bilet cu "de ţîmburuc, în sus!". Fast forward la prima ieşire în Vest, în ’97 şi la întîiu-mi şoc cultural: ruşinea mea avea miros de vanilie. Cu palmele lipicioase de la săpunul lichid, căutam din ce în ce mai disperată robinetul de apă, într-o toaletă publică olandeză. Panică! Eram complet nepregătită - nici un ghid de cultură şi civilizaţie nu mă avertizase despre asta (peste ani, am recunoscut aceeaşi ruşine lipicioasă, cu miros de vanilie, şi pe figura lui frate-miu, provincialul, pe care l-am dus pentru prima oară la mall, în Bucureşti). Atunci, graţie unei localnice blajine, cu un zîmbet plin de simpatie (care se străduia să nu fie condescendent, deh, n-ar fi fost corect politic), am învăţat că există senzori şi că, în Vestul rafinat, nu trebuie să atingi ceva ca să-ţi vină lucrurile pe ţeavă. A fost o lună în care am experimentat şi am învăţat. Am învăţat să folosesc uscătorul de mîini şi folia protectoare de colac. Mi-au rămas străine, în schimb, WC-urile automate, cu monedă (le-am ocolit, speriată de legendele urbane despre românii blocaţi în ele, peste care se declanşează un potop de detergent şi dezinfectant). Oamenii erau întotdeauna amabili să-mi arate ce şi cum, însă eu simţeam deferenţa. Cîtă frustrare, mai ales că mă echipasem atît de bine să arăt ca ei, cu haine cool şi atitudine blazată. Dar condiţionările fizice mă făceau să-mi pierd travestiul: ei vedeau că sînt de "acolo". Din "ţara despre care nu ştim nimic în afară de Dracula, Nadia şi faptul că oamenii trăiesc în canal". După un timp, am prins încredere; credeam că sînt sigură de un lucru: odată intrat în cabină, tot ce trebuie să faci e să găseşti butonul. Trebuie să existe unul, oricît de mic şi asortat cu faianţa, fie pe peretele din faţă, fie pe podea. Cu această teorie în cap, mi s-a întîmplat să pipăi cu piciorul toată gresia, milimetru cu milimetru, din nou şi din nou, încercînd să "trag" apa. Din nou, panică. Cînd am văzut că nu reuşesc, am fugit ca împuşcată, fără să mă mai spăl pe mîini. A fost momentul în care am mai făcut o descoperire: că există unele, foarte deştepte, al căror jet se declanşează abia după ce ieşi. Cum aş fi putut să bănuiesc? Şi, la o adică, ar fi fost chiar atît de greu să pună nişte pliante cu instrucţiuni la intrare? De atunci, nu prea m-a mai surprins nimic. Ba da, poate doar WC-ul ăla care părea a avea o minte a lui, cu un capac ce ieşea automat din perete (acţionat de senzori cînd te apropiai), apoi se rotea şi era curăţat de un mecanism foarte sofisticat. A fost prima dată cînd nu mi-a fost frică să mă aşez, de groază să nu adun pe blugi o intensă viaţă animală. Cine dracu’ le inventează şi cum se numesc (pariez că-şi spun designeri de spaţii publice sau aşa ceva)? Dacă unele toalete mă miră, altele mă exasperează: de pildă, cele "ecolo", unde trebuie să stai mereu cu o palmă sprijinită de perete, lîngă întrerupător, pentru că lumina se stinge la fiecare 5 secunde (încercaţi să faceţi restul cu o singură mînă!). Sau cele în care apa abia susură, foarte suav şi artistic, dar complet ineficient. Sau cele din avioane, cu power flush-ul lor sinistru care seamănă cu urletul a o mie de instrumente de tortură... Mai nou, lavoarele comunale nu mă mai uimesc neapărat cu high-tech-ul, ci cu sclifoşenia lor. Ca şi cum ar face orice să nu semene cu locul în care nu faci... ce faci de fapt. Muzică spaţială... Closete transparente, filigranate cu peştişori aurii... Atît de drăgălăşi încît ţi-e jenă să-i tulburi cu apele tale reziduale. Ba te încearcă, chiar, un sentiment de vină liberală, dacă te gîndeşti unde se varsă totul. Am descoperit o cafenea care o avea pe Venus a lui Botticelli... chiar pe bazin! Să fi fost postmodernism (ştiţi voi, înaltele şi joasele la un loc), ironie (şi artiştii, şi proştii, tot acolo) sau mînie proletară (arta e de c...t)? Acest estetism de budoar merge uneori pînă la totala confuzie sexuală: pe uşi departajarea genurilor se face prin tot felul de reprezentări simbolice, prin hieroglife sau ideograme din ce în ce mai complicat de descifrat (slavă Domnului că ai doar două variante, hai trei, dacă-i punem şi pe paraplegici). De curînd, după cîteva momente de perplexitate (nu eram în dispoziţie de Champollion; se ştie doar că geniul se măsoară în funcţie de ce parte a uşii de la baie te afli), am crezut că am spart codul abstract şi am intrat. Am dat de un bărbat, la un pisoar, ţinînd în mînă ceva extrem de concret. Atunci am ştiut: n-o să mai fiu niciodată atît de arogantă încît să-mi închipui că sînt mai deşteaptă decît o toaletă publică.