Frica de toalete deştepte

Anca GRĂDINARU
Publicat în Dilema Veche nr. 203 din 30 Dec 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Ca şi în cazul libertăţii de expresie, am experimentat frica de toaletele publice abia după Revoluţie. Nu, nu sînt germofobă. N-a fost din cauza bombardamentului cu reclame la dezinfectanţi, la care am rămas imună (spre deosebire de sora bunicii mele, care nu se mai aşeza pe colac de frică să nu fie muşcată de monstrişorii verzi). Şi nu e vorba de orice WC-uri, ci de cele prea deştepte. Vedeţi voi, toaletele copilăriei mele aveau un singur concept: keep it simple. Pentru aşa o activitate primară, doar strictul necesar. În şcoala generală, aveam dintr-alea turceşti, foarte uşor de desluşit: două urme cimentate de pantofi, o bortă foarte precisă şi un lanţ de care trebuia să te agăţi. Ai mei au fost pe atît de avangardişti pe cît le permitea epoca şi au cumpărat printre primii modelul cu bazinul jos. Un detur de la normă ce provoca situaţii stînjenitoare; se întîmpla des ca musafirii să i deschidă, sfioşi, uşa de la baie şi să întrebe: "De unde se trage apa?". Era o reticenţă firească la tot ce nu se poate trage în jos; mama rîdea chiar c-o să pună un bilet cu "de ţîmburuc, în sus!". Fast forward la prima ieşire în Vest, în ’97 şi la întîiu-mi şoc cultural: ruşinea mea avea miros de vanilie. Cu palmele lipicioase de la săpunul lichid, căutam din ce în ce mai disperată robinetul de apă, într-o toaletă publică olandeză. Panică! Eram complet nepregătită - nici un ghid de cultură şi civilizaţie nu mă avertizase despre asta (peste ani, am recunoscut aceeaşi ruşine lipicioasă, cu miros de vanilie, şi pe figura lui frate-miu, provincialul, pe care l-am dus pentru prima oară la mall, în Bucureşti). Atunci, graţie unei localnice blajine, cu un zîmbet plin de simpatie (care se străduia să nu fie condescendent, deh, n-ar fi fost corect politic), am învăţat că există senzori şi că, în Vestul rafinat, nu trebuie să atingi ceva ca să-ţi vină lucrurile pe ţeavă. A fost o lună în care am experimentat şi am învăţat. Am învăţat să folosesc uscătorul de mîini şi folia protectoare de colac. Mi-au rămas străine, în schimb, WC-urile automate, cu monedă (le-am ocolit, speriată de legendele urbane despre românii blocaţi în ele, peste care se declanşează un potop de detergent şi dezinfectant). Oamenii erau întotdeauna amabili să-mi arate ce şi cum, însă eu simţeam deferenţa. Cîtă frustrare, mai ales că mă echipasem atît de bine să arăt ca ei, cu haine cool şi atitudine blazată. Dar condiţionările fizice mă făceau să-mi pierd travestiul: ei vedeau că sînt de "acolo". Din "ţara despre care nu ştim nimic în afară de Dracula, Nadia şi faptul că oamenii trăiesc în canal". După un timp, am prins încredere; credeam că sînt sigură de un lucru: odată intrat în cabină, tot ce trebuie să faci e să găseşti butonul. Trebuie să existe unul, oricît de mic şi asortat cu faianţa, fie pe peretele din faţă, fie pe podea. Cu această teorie în cap, mi s-a întîmplat să pipăi cu piciorul toată gresia, milimetru cu milimetru, din nou şi din nou, încercînd să "trag" apa. Din nou, panică. Cînd am văzut că nu reuşesc, am fugit ca împuşcată, fără să mă mai spăl pe mîini. A fost momentul în care am mai făcut o descoperire: că există unele, foarte deştepte, al căror jet se declanşează abia după ce ieşi. Cum aş fi putut să bănuiesc? Şi, la o adică, ar fi fost chiar atît de greu să pună nişte pliante cu instrucţiuni la intrare? De atunci, nu prea m-a mai surprins nimic. Ba da, poate doar WC-ul ăla care părea a avea o minte a lui, cu un capac ce ieşea automat din perete (acţionat de senzori cînd te apropiai), apoi se rotea şi era curăţat de un mecanism foarte sofisticat. A fost prima dată cînd nu mi-a fost frică să mă aşez, de groază să nu adun pe blugi o intensă viaţă animală. Cine dracu’ le inventează şi cum se numesc (pariez că-şi spun designeri de spaţii publice sau aşa ceva)? Dacă unele toalete mă miră, altele mă exasperează: de pildă, cele "ecolo", unde trebuie să stai mereu cu o palmă sprijinită de perete, lîngă întrerupător, pentru că lumina se stinge la fiecare 5 secunde (încercaţi să faceţi restul cu o singură mînă!). Sau cele în care apa abia susură, foarte suav şi artistic, dar complet ineficient. Sau cele din avioane, cu power flush-ul lor sinistru care seamănă cu urletul a o mie de instrumente de tortură... Mai nou, lavoarele comunale nu mă mai uimesc neapărat cu high-tech-ul, ci cu sclifoşenia lor. Ca şi cum ar face orice să nu semene cu locul în care nu faci... ce faci de fapt. Muzică spaţială... Closete transparente, filigranate cu peştişori aurii... Atît de drăgălăşi încît ţi-e jenă să-i tulburi cu apele tale reziduale. Ba te încearcă, chiar, un sentiment de vină liberală, dacă te gîndeşti unde se varsă totul. Am descoperit o cafenea care o avea pe Venus a lui Botticelli... chiar pe bazin! Să fi fost postmodernism (ştiţi voi, înaltele şi joasele la un loc), ironie (şi artiştii, şi proştii, tot acolo) sau mînie proletară (arta e de c...t)? Acest estetism de budoar merge uneori pînă la totala confuzie sexuală: pe uşi departajarea genurilor se face prin tot felul de reprezentări simbolice, prin hieroglife sau ideograme din ce în ce mai complicat de descifrat (slavă Domnului că ai doar două variante, hai trei, dacă-i punem şi pe paraplegici). De curînd, după cîteva momente de perplexitate (nu eram în dispoziţie de Champollion; se ştie doar că geniul se măsoară în funcţie de ce parte a uşii de la baie te afli), am crezut că am spart codul abstract şi am intrat. Am dat de un bărbat, la un pisoar, ţinînd în mînă ceva extrem de concret. Atunci am ştiut: n-o să mai fiu niciodată atît de arogantă încît să-mi închipui că sînt mai deşteaptă decît o toaletă publică.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Umbra lui Putin în România. Un cunoscut expert în securitate explică de ce am devenit o țintă pentru spionajul rusesc
Rusia a pornit un veritabil război hibrid împotriva NATO, iar România e una dintre ținte. Analistul Hari Bucur Marcu a explicat motivele pentru care serviciile ruse sunt hiperactive în zonă și de ce România reprezintă o țintă importantă pentru spionii Kremlinului.
image
Mulți voluntari străini au crezut că sunt pregătiți să lupte în Ucraina, dar s-au înșelat, spune un veteran american
Unii voluntari occidentali care s-au alăturat războiului din Ucraina au fost uciși după ce s-au înrolat presupunând eronat că lupta va fi ușoară, a declarat pentru Business Insider un veteran american care a luptat în Ucraina de la începutul invaziei și până în decembrie.
image
„Copiii spun lucruri trăznite“, momente de colecție: Nu s-a oprit din râs toată emisiunea VIDEO
Virgul Ianțu s-a amuzat copios alături de fiecare copil care a spus un lucru amuzant în cadrul show-lui de televiziune.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.