Acționează! Interacționează! Mișcă-te! Fă ceva! Agită-te! Fii mereu alert! – sînt cîteva dintre motto-urile societății în care trăim, o societate care pare că stă, în permanență, cu urechea plecată la vechea vorbă a bunicii mele: „Nu sta, că-ți stă norocul”. Nu este de mirare, de vreme ce ritmul acestei societăți a ajuns să impună un spectru al competitivității – a fi cît mai activ devenind, astfel, unul dintre ingredientele căii spre succes, reușita socială fiind considerată drept cel mai important mecanism de validare.

Însă, brusc, omenirea s-a oprit, pentru cîteva luni, din țopăiala ei frenetică. Izolarea a fost impusă. Pentru a te feri de boală, singurul panaceu la îndemînă a fost retragerea între patru pereți.

Suspendarea interacțiunii fizice, interpretată greșit ca o „distanțare socială”, dat fiind nivelul superlativ al comunicării virtuale, a împletit însă în frica de boală și o altă frică: cea de plictis.

Imediat ce claustrarea a devenit obligatorie, din toate direcțiile (mass-media și social media) au explodat sfaturi și idei, toate mizînd pe aceeași temă: „Cum să nu te plictisești stînd în casă”.

Ce înseamnă însă plictiseala? Un substantiv comun, simplu, care ascunde însă mult prea multe nuanțe pentru a fi contras într-o singură definiție. De la angoase existențiale și filosofice, de la „splénétique”-ul lui Baudelaire la stări de apatie cu iz psihologic, plictiseala este un fenomen prea amplu ca să fie tratat cu rețete de supermarket, sfaturile antiplictiseală fiind la fel de valoroase ca acelea care îți garantează drumul către fericire.

Chiar dacă astăzi ritmul galopant al vieții a smuls plictiselii calitatea ei dilematică, oferindu-ne doar o fațetă categorică și malignă – să te plictisești este rău –, în istoria universală plictiseala a fost, de fapt, un mosor pentru filozofi, scriitori sau pictori, un mosor pe care s-au înfășurat idei și concepte, pe care s-au construit curente filosofice și literare.

Și, dacă ar fi să-l parafrazăm pe Sartre, pentru care „Dumnezeu este ceea ce fac oamenii din singurătatea lor”, să nu uităm că plictiseala, atît de blamată de prezent, a fost (și poate fi) un teren propice creației.

Ilustrație de Ion BARBU