Frica de necunoscut

Andrei CHIŞCU
Publicat în Dilema Veche nr. 717 din 16-22 noiembrie 2017
Frica de necunoscut jpeg

„Hic svnt leones“ 

Cartografii Evului Mediu, preluînd o practică din Antichitate, obișnuiau să marcheze teritoriile necunoscute, neexplorate încă, cu aceste cuvinte: „Hic svnt leones“ – figurînd lei sau monștri marini pe acele teritorii, autorul punea semnul egalității între necunoscut și pericol. În acest fel, dintotdeauna, mintea umană, prin intermediul imaginarului, atribuind caracteristicile unor animale sau creaturi simbolice (în varianta antică era vorba de „dracones“, dragoni, balauri), făcea ca necunoscutul să devină o aproximare mai tolerabilă și, de ce nu, mai suportabilă.

Din fericire, lucrurile nu s-au oprit aici, aventura cunoașterii umane fiind dusă mai departe de curiozitatea, curajul și perseverența unor oameni ambițioși.

Căutările pentru descoperirea și înțelegerea lumii din afară, a lumii în care trăim, au fost însoțite dintotdeauna de dorința de a cunoaște și înțelege lumea interioară, lumea dinăuntrul nostru. Deviza „Cunoaște-te pe tine însuți!“ („gnothi seauton“, în limba greacă), înscrisă pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi, marca ordinea cunoașterii: pentru a cunoaște lumea zeilor este necesar ca înainte să te înțelegi pe tine.

Firea sau temperamentul

În 1956, doi psihiatri americani, Thomas și Chess, doi cartografi ai personalității umane, au inițiat un studiu longitudinal, derulat pe durata a trei decenii, care să ofere un cadru de înțelegere a temperamentului copiilor, pe baze biologice și comportamentale. Observațiile sistematice ale acestora asupra unui grup reprezentativ de copii, pe parcursul mai multor etape de dezvoltare, i-au condus către identificarea a nouă mari dimensiuni temperamentale, organizate polar, în perechi de trăsături opuse. Una dintre acestea, „apropiere/retragere“, făcea referire la faptul că, biologic, o parte dintre copii manifestă o reacție de retragere și rezervă în fața situațiilor și persoanelor noi. Din punct de vedere comportamental, ei au observat că acest grup de copii au nevoie de mai mult timp pentru a se obișnui și acomoda cu o situație nouă sau cu o persoană necunoscută.

La scurt timp, în 1983, un alt cercetător, Jerome Kagan, definea un construct temperamental similar, denumit „inhibiție comportamentală“, trăsătură înnăscută, transmisă genetic, și care se manifestă la copii prin iritabilitate (cînd sînt foarte mici), timiditate excesivă și tendința de a reacționa cu frică și retragere față de situațiile nefamiliare și noi. Această trăsătură rămîne stabilă pînă la vîrsta adultă, iar cercetările au arătat că reprezintă unul dintre factorii de risc pentru dezvoltarea unor probleme de anxietate. Ceea ce nu înseamnă că toți copiii cu inhibiție comportamentală vor dezvolta o formă de anxietate, apariția ei fiind moderată de o serie de factori externi, cum ar fi: stilul parental (un părinte hiperprotector, grijuliu), convingerile părinților, contextele de educație ale copiilor (persoanele care petrec un timp semnificativ cu copiii, bunicii, educatoarele, învățătoarele și mai ales, ce fac acestea cu ei, dacă îi expun sau nu la nou, cum o fac, ce mesaje le dau).

Războiul începutului de grădiniță sau intoleranța la disconfort

Mulți dintre părinți pot observa prezența inhibiției comportamentale în reacțiile de ascundere în spatele fustei sau pantalonilor mamei sau tatălui cînd aceștia se întîlnesc cu o persoană necunoscută copilului, cu care părintele se oprește să stea de vorbă. Mai dramatică este manifestarea copilului, prin plîns și agățare de părinte, cînd, la începerea grădiniței, părintele se pregătește să se despartă de el. Teama firească pentru copil, neverbalizată, are legătură cu frica de necunoscut și cu faptul că „Pleci și nu mai vii să mă iei!“ Felul în care va influența o astfel de experiență un copil cu temperament inhibat depinde în bună măsură de ceea ce fac părinții și ceilalți adulți responsabili, într-o astfel de situație (cu precădere, educatoarele), pentru a ajuta copilul să se obișnuiască cu noul și să transforme treptat necunoscutul în familiar, oferind copilului un grad de control și de predictibilitate asupra a ceea ce experimentează. Comportamentul părinților este marcat deseori de un temperament identic și de experiențe de viață care i-au învățat să se confrunte cu necunoscutul, cu nefamiliarul și cu separarea de persoanele de siguranță într-un anumit mod: interpretînd reacția copilului ca răsfăț, opoziționism sau încăpățînare, ei ignoră sau neagă frica din spatele reacției copilului (ceea ce-i va accentua teama, dar și acroșajul de figura parentală) și-l vor certa, forța sau îi vor insufla un fals optimism ( „O să fie bine, o să vezi!“ sau „Tu ești băiat/fetiță mare!“). Unii aleg să-i păcălească („Azi este ultima zi cînd mai mergem la grădiniță!“ sau, înainte de a pleca de acasă, „Mergem să cumpărăm pîine, nu la grădi!“), în vreme ce alți părinți, istoviți și copleșiți de această luptă, cedează și nu-i mai duc deloc, pînă la începerea viitorului an de învățămînt preșcolar, adesea la recomandarea doamnelor educatoare.

În toate aceste cazuri, copiii vor învăța că întîlnirea cu necunoscutul este periculoasă, că soluția o reprezintă evitarea lui, că nu pot face față noului și că este periculos să trăiești emoții de disconfort (frică, teamă), deseori dezvoltînd o intoleranță față de aceste emoții, de altfel normale și cu rol adaptativ. Mai tîrziu, la vîrsta adultă, această intoleranță se poate generaliza față de multe alte contexte ale vieții de zi cu zi, de la acuze somatice minore (o jenă, un junghi) la alergia față de critica partenerului, umorile colegului, toanele șefului, nedreptatea unui vecin de stradă. Aceasta este calea sigură care ne duce pe mulți dintre noi către conservatorism. Nu către cel politic (ce-o mai fi însemnînd azi, ca principiu?!), ci către unul de mentalitate. Acesta este și unul dintre motivele pentru care, în dezbaterea publică, discursul este greu să treacă de la invectivă, injurie sau sarcasm și cinism (specii șlefuite ale agresivității) la argument și logică, de la răspuns emoțional, resentimentar, bazat pe reproș și ură, la ascultarea celuilalt, la reflecție și la încercarea de a înțelege ce a vrut să spună.

Un caz de ură și resemnificare

În urmă cu niște ani, mutat într-un cartier nou, am parcat, cu intenția de a pleca în cinci minute, în fața casei vecinului de vizavi. Nu apuc să mă dau jos din mașină și-l văd venind amenințător pe vecin, cu pumnul ridicat deasupra capului și urlînd la mine, el, un necunoscut pentru mine, eu un necunoscut pentru el, cu mesajul clar de a mă căra imediat de acolo. Încerc să-i spun că plec în cinci minute – nimic. El continuă să urle. Furios și cu țîfnă, îmi iau mașina și o mut.

Anii au trecut, și vecinul, obișnuindu-se cu mine, încerca chiar să devină prietenos, salutîndu mă cînd ne întîlneam pe stradă. Eu însă nu reușeam să trec „peste“ supărare și mă țineam demn și rece în hotărîrea mea de a nu-i răspunde – îl etichetasem deja ca fiind „un mitocan“. După un timp însă, soția îmi povestește că vecinul chemase într-o zi Salvarea pentru tatăl său, însă aceasta nu a putut opri în fața porții, fiindcă acolo era deja parcată o altă mașină. Tatăl său murise, iar vecinul nostru dezvoltase o obsesie din a nu mai parca nimeni în fața porții lui. Povestea aceasta a schimbat complet percepția mea asupra evenimentului, dar și asupra celui pe care îl etichetasem drept „un mitocan“. Aveam nevoie să înțeleg, să cunosc, pentru a trece „peste“. Același mecanism îl aplicăm poate și în cazul imigranților, al homosexualilor, al țiganilor, al musulmanilor, al copiilor agresivi din școli, al persoanelor cu boli psihice severe, al celor care sînt diferiți, pe care nu-i cunoaștem, dar îi etichetăm ca fiind „răi“ în încercarea de a ne explica necunoscutul. Ne temem mai puțin atunci cînd înțelegem și ne e mai ușor să renunțăm la etichete atunci cînd îi cunoaștem pe cei diferiți. Un antidot împotriva fricii de necunoscut îl reprezintă cultivarea curiozității, a dorinței de a descoperi și de a înțelege ce se află dincolo de necunoscut, dar și a sentimentului de încredere că avem resursele necesare pentru a face față (putem găsi soluții) chiar și unor descoperiri mai puțin confortabile. 

Andrei Chișcu este psihoterapeut.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Uimirea unui german care a vizitat Bucureștiul: „Nu-mi vine să cred cât e de subestimat!”. Ce spune despre micii din Obor VIDEO
Thomas Wiede, un turist german pasionat de călătorii, a petrecut în această primăvară un weekend la București. Iar impresiile sale la superlativ despre capitala României au fost împărtășite și pe canalul său de YouTube, care are peste 11.000 de abonați.
image
De ce vor tot mai mulți români să revină acasă, după mulți ani de Germania. „Aici nici nu am unde să cheltuiesc banii”
O conațională care locuiește în Germania a transmis un mesaj devenit viral pe Tik Tok pentru românii care muncesc în străinătate. Românca îi sfătuiește să ia spontan hotărârea de a reveni în România, dacă în țară se simt cel mai bine, pentru că altfel se vor amăgi singuri la nesfârșit.
image
Rețeta lui Ceaușescu pentru a pune mâna pe putere în România. Cum a reușit un copil sărac să ajungă stăpânul țării
Nicolae Ceaușescu a fost modelul perfect de politruc oportunist. Așa cum arată biografia fostului dictator acesta și-a făcut culoar către putere prin șiretenie, exploatând momentele prielnice, făcându-și loc cu coatele atunci când a fost nevoie.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.