Freud despre homosexualitate

Deşi neurolog de formaţie, impregnat de pozitivismul secolului al XIX-lea, Freud, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 150 de ani, s-a detaşat de psihiatria şi mentalitatea vremii sale, mult prea materialiste, sub constrîngerea experienţei sale de psihanalist. În momentul apariţiei psihanalizei, inventată de Freud, simptomul nevrotic era considerat expresia unei dereglări cerebrale, visul, produsul diminuării activităţii creierului în timpul somnului, iar actul ratat, efectul unei cauze fiziologice (oboseala). Homosexualitatea a fost tratată la fel: privită ca o tară ereditară, ea cădea sub incidenţa bolilor organice, pe cît de incurabilă, pe atît de condamnabilă. Este adevărat că din perspectiva aceasta biologică, ereditară (s-a vorbit chiar despre homosexualitate ca un al treilea sex), s-au alimentat şi încercări de a o reabilita, căci nimic din ce este natural nu poate fi vinovat (Hirschfeld, Ellis, Westphal). Şi în România recentă, cînd se încerca eliminarea homosexualităţii din Codul Penal, s-a apelat uneori la acelaşi tip de argumentaţie primitivă, dar, din păcate, adecvată mentalităţilor româneşti. În ce priveşte homosexualitatea, Freud a abordat-o ca pe orice simptom, adică a mutat-o, pe baza experienţei sale de psihanalist (toţi nevroticii au tendinţe homosexuale latente), din plan organic în plan psihic, atribuindu-i deci un sens. Biologic rămîne în această "perversiune" aspectul cu totul nespecific, comun tuturor oamenilor, dar şi tuturor vieţuitoarelor, al bisexualităţii, care este doar o potenţialitate neconstrîngătoare, nefatală. Decisivă este însă dezvoltarea psihosexuală a fiecăruia, care produce fixaţiile inconştiente la anumite momente ale istoriei infantile. La fată, homosexualitatea ar deriva dintr-o fixaţie infantilă la mamă, dublată de o decepţie provocată de tată sau dintr-o fixaţie în primul moment al stadiului falic, ceea ce conferă o orientare masculină. Într-o relaţie lesbiană, astfel de femei vor juca rolul bărbatului. La băiat, atitudinea tatălui poate fi decisivă pentru caracteristicile sexualităţii fiului. Un tată dur, sever represiv, provoacă orientarea fiului spre o atitudine feminină, ceea ce creează premisele unei homosexualităţi (pasive) latente sau manifeste. Prin atitudinea neutră, nici pro nici contra, faţă de homosexualitate, psihanaliza freudiană a contribuit la relaxarea condamnării relaţiilor sexuale dintre persoane de acelaşi sex, în 1974 Asociaţia Americană de Psihiatrie nemaiincluzînd homosexualitatea printre bolile mintale. În interiorul mişcării psihanalitice însă, a persistat o atitudine ambiguă faţă de homosexuali, consideraţi de Karl Abraham sau Ernest Jones, de exemplu, ca fiind inapţi de a practica psihanaliza. În condiţiile menţinerii toleranţei în exterior, Asociaţia Psihanalitică Internaţională a susţinut pentru o anumită perioadă că, deoarece cura psihanalitică nu poate "vindeca" inversiunea, homosexualii nu au datele psihice necesare (de autocunoaştere şi libertate interioară) pentru a deveni psihanalişti. Controversa a fost reluată în psihanaliza contemporană, vocile care pledează pentru admiterea homosexualilor la formarea psihanalitică devenind - poate şi sub presiunea corectitudinii politice - mai puternice şi mai numeroase.