Fraze, vorbe şi opinii de suporteri celebri

Mario BENEDETTI "Din tribună e la fel de plăcut ciorchinele uman al învingătorilor, pe cît e de plăcută drama particulară a fiecărui învins. Desigur, anumiţi spectatori dezgheţaţi ştiu întotdeauna cum trebuie să fie jocul perfect şi nu prididesc să-şi explice şi mai ales să le explice celor din jurul lor de ce cutare jucător nu reuşeşte să joace cum trebuie. Iar cînd arbitrul penalizează faultul, spectatorul dezgheţat intuieşte, la rîndu-i, în ce direcţie o va lua mingea şi, o clipă mai tîrziu, cînd balonul ajunge în plasă, nu reuşeşte să priceapă cum de portarul n-a ştiut. Sau probabil că ştia şi, în mod cît se poate de deliberat, s-a aruncat în cealaltă parte, dintr-o pornire ostentativă de masochism, venalitate sau prostie congenitală. De la tribună e atît de uşor. Sînt cunoscute istoria şi preistoria. Adică există elemente suficiente pentru a compara eficacitatea inexpugnabilă a acelui apărător olimpic cu stîngăcia de azi, care nu reuşeşte niciodată şi ratează de o mie de ori." (din Gazonul, traducere de Irina Dogaru, în revista Secolul 20, nr. 4-7/1998) Jorge Luis BORGES "Consider că în sporturi e nocivă ideea că unul trebuie să piardă şi altul să cîştige, idee care dă naştere la rivalităţi. Suspectez pînă şi că pe majoritatea oamenilor care spun că-i interesează fotbalul, nu-i interesează nimic, deoarece, dacă i-ar interesa, nu le-ar păsa cine cîştigă şi cine pierde. Ceea ce cred că se întîmplă la şah. Există partide de şah celebre, fără să aibă mare importanţă cine a învins în cele din urmă. În schimb, întîlnesc oameni care spun: ŤÎmi place fotbalul!». Dar se dovedeşte că nu-i aşa: ei doresc, de fapt, să cîştige o echipă sau alta, ceea ce mi se pare cu totul străin de ideea de joc, în sine." (din Şapte convorbiri cu Jorge Luis Borges de Fernando Sorrentino, traducere de Ileana Scipione, Editura Fabulator, 2004) Daniel COHN-BENDIT "Dacă se întîmplă ceva serios în viaţa mea, asta e fotbalul, restul e doar un joc. Fotbalul nu se joacă pur şi simplu, fotbalul e singurul adevăr în viaţă. Am jucat într-o echipă pe cînd aveam nouă ani. Acum artrita îmi interzice această mare plăcere. Prima mea amintire despre fotbal datează din 1954, cînd am plîns pentru că Germania a învins Ungaria. Mi s-a părut nedrept. Dar ăsta e fotbalul: nu cîştigă mereu cei mai buni." (în revista Anstoss, nr.1/2004) Nick HORNBY "Nu sînt un bun radio-ascultător, dar, oricum, puţini suporteri sînt. Mulţimea este cu mult mai rapidă în reacţii decît comentatorii - urletele şi gemetele preced cu cîteva secunde descrierea acţiunii de pe teren - şi imposibilitatea de a vedea jocul mă făcea cu mult mai nervos decît dacă aş fi fost de faţă la meci sau dacă m-aş fi uitat la televizor. La radio, fiecare şut la propria poartă ţinteşte vinclul, fiecare centrare produce panică, fiecare lovitură liberă a adversarului este la limita careului de pedeapsă; în acele zile, înainte să fi apărut transmisiunile TV în direct, cînd Radio 2 era singura mea legătură cu faptele eroice ale Arsenalului, săvîrşite în Cupă, undeva la mare distanţă, obişnuiam să stau şi să mă joc cu butonul radioului, schimbînd de la un post la altul, dorind cu disperare să aflu ce se întîmplă, dar, totodată, dorind cu disperare să nu trebuiască să ascult. Fotbalul transmis radiofonic este fotbalul redus la cel mai mic numitor comun. Văduvit de plăcerile estetice ale jocului sau de alinarea unei mulţimi care simte la fel ca şi tine sau de senzaţia de siguranţă pe care o ai cînd vezi că apărătorii tăi şi portarul se află cam pe acolo pe unde ar trebui să fie - tot ceea ce-ţi rămîne este numai o teamă gol-goluţă." (din Febra golului , traducere de Ilieş Cîmpeanu, în revista Secolul 20, nr. 4-7/1998) Herta MÜLLER "Fiecare jucător are rolul lui într-un meci de fotbal. Cu toate astea, imprevizibilul apare de fiecare dată. Nu suport asta. Această intensitate extremă. Şi timpul. Cînd o decizie poate fi luată într-o direcţie sau alta. Şi sfîrşitul e inevitabil. Şi va fi nedrept. Unii pierd. Şi toţi arată la fel. Oh, asta mă sperie! Această extraordinară disoluţie a biografiilor." (în revista Anstoss, nr.1/2004) Virgil NEMOIANU "Fotbalul are trei trăsături semnificative. Mai întîi, este atît îndividual, cît şi socio-colectiv. Personalitatea creatoare are un rol esenţial, dar ea trebuie totuşi să se mlădieze şi să se integreze într-un mic trib, într-o comunitate a jocului. Apoi, la un nivel încă mai filozofic, există în fotbal un anume echilibru foarte subtil între determinare cauzală (forţă şi tehnică, de pildă) şi imprevizibil, decizia spontană a aleatoriului. Totodată, succesul şi popularitatea globală a fotbalului se datoresc versiunii sale originale a democraţiei - poate fi jucat în condiţii dintre cele mai modeste, de către oameni dintre cei mai modeşti, oameni de toate vîrstele şi neamurile, fără echipament prea special; poate fi jucat la nivel profesional de mare sofisticare, dar poate fi jucat şi în mod pur amical... N-aş vrea să las la o parte erotismul acestui joc, ale cărui manevre viclene sau dure au toate un singur scop: actul orgasmic al pătrunderii şi înscrierii. Erotizarea aceasta se recunoaşte, sigur, în entuziasmul jucătorilor, dar este încă mult mai bine observabilă în reacţia spectatorilor, cuprinşi de nebunie pasionată, carnavalescă, eliberatoare." (din "Fotbalul, globalismul şi societatea americană", în Tradiţie şi libertate, Editura Curtea Veche, 2001) Andrei PLEŞU "Recunosc: nu sînt ceea ce se cheamă un microbist. Dar am curiozităţi, temperament, afecte. Sînt recuperabil. Sînt gata să urmez exemplul maestrului meu, domnul Constantin Noica, şi să iau mai în serios jocul pe care specialiştii îl numesc, atît de inspirat, Ťjocul cu balonul rotund». Dar domnul Noica nu e singurul model posibil. Îmi amintesc de un interviu luat lui Emil Cioran, la Paris, de Gabriel Liiceanu. Cioran povestea cum, în copilărie, se împrietenise cu groparul din Răşinari, care îi dăruia din cînd în cînd cîte un craniu în loc de minge. ŤAşadar, aveaţi de mic o oarecare propensiune spre morbid» - sonda, analitic, amicul Gabriel. ŤDa' de unde! - replica Cioran. Pur şi simplu îmi plăcea fotbalul!» Nu mă pot abţine să nu suspin admirativ şi nostalgic: ŤCe generaţie!»" (din "O dilemă: fotbalul", în Dilema, nr. 81/1994) Salman RUSHDIE "Un fan nu se mulţumeşte să intre în grupul celor care se adună o dată la fiecare patru ani ca să-şi aclame echipa naţională pe parcursul turneului final al campionatului mondial. Adevăratul fan de fotbal este fanul unui club. Pentru el, continuitatea înseamnă totul, ca şi loialitatea în vremuri de restrişte, iar reuşitele mărunte oferă recompense emoţionale intense... Asta înţeleg eu prin a fi fan: să aştepţi minunea, să înduri decenii de deziluzii şi totuşi să nu ai de ales cînd vine vorba de loialitate. În fiecare week-end mă repezeam la paginile de sport ale ziarelor, iar ochii mei căutau automat rezultatul celor de la Tottenham. Dacă învinseseră, week-end-ul era mai frumos. Dacă pierduseră, apăreau nori de furtună. E jalnic. E o formă de dependenţă. E o iubire monogamă, gen Ťpînă cînd moartea ne va despărţi»." (din "Un sport popular - însemnările unui fan", în Dincolo de limite , traducere de Petru Dulgheru, Editura Polirom, 2006) Mihail SEBASTIAN "Sîmbătă, 14 noiembrie, 1936 - A fost poate una din ultimele zile magnifice de toamnă. M-am dus la ONEF, la un match de foot-ball (Venus-CFR), nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m-am înşelat. O lumină obosită, pudrată, tandră - în depărtare o ceaţă uşoară, argintie, aburită, din care oraşul se desprindea ireal, ca într-o pînză de pictură, ca într-o fotografie reliefată. Şi cîte culori. Nu ştiam că sînt atîtea case roşii în Bucureşti. De acolo, de la ONEF, se văd ca nişte construcţii de Baukasten. Şi pomii desfrunziţi, ieşind din ceaţă ca dintr-un abur pe care l-ar fi făcut propria lor respiraţie. Totul era de un desen foarte delicat, dar de o bogăţie de culori explozivă. Peluzele roşii, firmele de reclamă multicolore, iarba verde încă, tricourile pestriţe, negre, albe, albastre, o lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin, mort de curînd. S-a făcut brusc o imensă tăcere - tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se auzea din depărtare doar rumoarea oraşului." (Jurnal, Editura Humanitas, 1996) Mircea Horia SIMIONESCU "Am luat bilete la tribuna I şi m-am dus. Spectacolul mulţimii avide de emoţii violente nu mi se pare, pe cuvîntul meu, de dispreţuit, chiar dacă eşti lămurit că oamenii, nefericiţi, caută cu înfrigurare să nu rămînă singuri. Acest spectacol ar fi, de bună seamă, foarte trist, dacă n-am bănui totuşi că mulţi dintre indivizii care se aşază la tribune şi în peluze vin la meci cu aceleaşi gînduri şi dacă nu le-am presupune destule precauţii, dacă n-am şti că, de fapt, sînt avertizaţi asupra pericolului pe care-l denunţă Pascal şi, în consecinţă, privesc balaurul cu o sută de mii de capete - stadionul - ca pe un prilej de a se clarifica, în vederea singurătăţii şi eternei confruntări cu propriile tristeţi, cu propriile orgolii. Fluier şi intru alături de tine, băiat de prăvălie, care te-ai zbuciumat o săptămînă întreagă să-ţi procuri bilet, îmi alătur inimii tale inima mea, sărmane profesoraş, care ţi-ai încheiat mai devreme ultima oră de şcoală, spre a te dărui cu totul vrajei şi pasiunii celor 90 de minute de febră şi iluzii, şi încerc să reduc distanţa apreciabilă ce ne desparte. Îmi închipui stadionul privit de sus: ne aflăm între fagurii lui ca gîzele în insectar. Dacă n-am fi înghesuiţi am putea percepe poate mai elocvent că unul e fluture cu aripile azurii, iar altul un banal greier de bucătărie, cu toate că zbîrnîim cu toţii, la urma urmei, la fel. Îţi încredinţez (e, desigur, un fel de a spune) tristeţile mele, tu îmi dai coate. Sîntem fraţi." (din "Cum l-am trădat pe Pascal", în Dicţionar onomastic, Editura Pentru Literatură, 1969) Sorin STOICA "Dacă la ora asta ştiu cît de cît să scriu, lucrul ăsta îl datorez în mare parte fotbalului. Am învăţat să scriu la fotbal. Acolo înveţi o limbă extrem de vie, suplă, care biciuieşte sau mîngîie, suduie sau înalţă osanale... Tot datorită fotbalului am învăţat să construiesc scenarii. Îmi imaginam meciuri întregi de la primul pînă la ultimul fluier. Intrigă, punct culminant. Gol în ultima secundă de joc. Totul exista în acele scenarii. Era o naraţiune completă. Jucam fotbal undeva pe izlaz. Acolo a aruncat unul odată o minge în sus. Şi mingea aia a lovit nişte sîrme de înaltă tensiune care zbîrnîiau al naibii de tare. Înapoi a venit înjumătăţită, tăiată în două. Două bucăţi. Şi nimeni n-a avut puterea să comenteze aşa ceva. Cuvintele - ciubuc inutil al faptului." (din "O limbă a fotbalului", în revista Cultura, nr. 19/2005) Nigel TOWNSON "Am fost scîrbit văzînd grupuri de cîte cinci sau şase indivizi lovind cu pumnii şi picioarele oameni căzuţi la pămînt. Am văzut un poliţist lovit repetat cu picioarele în testicule, în timp ce cu mîinile îşi apăra faţa. Am văzut lîngă mine o tînără în lacrimi strigînd mereu ŤKevin», probabil prietenul ei care se afla pe undeva în mijlocul prăpădului. Toată debandada a durat vreo douăzeci de minute, dar a lăsat urme pe toată viaţa. Realitatea violenţei m-a vindecat pentru totdeauna de dorinţa de a părea un Ťtip dur». Pe drumul spre casă, în maşină domnea tăcerea. Nici vorbă de obişnuitele lăudăroşenii şi batjocuri de după un meci. Nici la bar nu m-am mai dus după meci şi niciodată de atunci încoace." (din "Violenţa în fotbal", traducere de Mirela Adăscăliţei, în revista Secolul 20, nr. 4-7/1998)