Frăţia pe stradă şi pe blog
"Gata, frate, te rezolvăm", l-a liniştit puştiul aschimodic angajat la staţia de benzină. Nu era neliniştit şi nici nu-şi amintea să aibă vreun frate. Venise să facă plinul. A zîmbit stingher, deşi tocmai căpătase 20 de milioane de fraţi şi surori. Bun venit, acasă! Nu e nevoie să revii din Danemarca în vizită la părinţi, cazul clientului de la benzinărie, ca să realizezi că România începe să semene cu o marmeladă umană. Dulce, candidă şi al naibii de greu de respins. Distanţele dintre oameni dispar. Adresarea, limbajul, gesturile, toate sînt operate pe short-cut-urile noului mod de viaţă. "Tu" a căpătat folosinţă universală, gramatica s-a simplificat la nivelul sms-urilor, pls - please, tks - mulţumesc, dc - daca, kkt - intraductibil )): Ce scapă limbajului se rezolvă prin atingere fizică. De pe aeroport, unde mîinile joacă rolul detectoarelor, şi pînă la bătutul pe umăr cu care se simte dator orice om care ţi-a vîndut ceva, România te îmbrăţişează amical, ca o uriaşă frăţie proteică. Efectul se simte şi în spaţiul virtual. Strada şi-a exportat obiceiurile pe blogurile al căror număr a erupt. GoguPickard şi 6_Parastas îşi fac mărturisiri intime de la prima postare. Ady şi Xiluescu sînt la al doilea dialog şi au deja o relaţie bazată pe încredere. Inevitabil însă, un duh rău se strecoară în singurul milimetru rămas între doi, zece sau o mie de români. Cum altfel se explică senzaţia permanentă de vrajbă dintre noi, cei care, zăriţi de sus, părem cufundaţi într-un exerciţiu naţional de spirală Yang? Sîntem colocviali fără a fi cordiali şi practicăm apropierea care izbuteşte să îndepărteze. Ce limpede se vede asta pe net! Un dialog pe blog începe prin a mărturisi satisfacţia unanimă că oamenii îşi fac timp să discute atît de sincer, despre probleme importante ale războiului din Liban, ale numărului de calorii din alimente sau despre şansele Stelei în Champions League. După cîteva postări, apare un duşman comun. De regulă, iniţiatorul temei. E adevărat că suspiciunea la adresa lui nu durează mult. Asta pentru că se trece imediat la verdict, ostilitate şi înjurătură. Faza Vinovatului Unic ţine cam 20 pînă la 30 de postări. După care participanţii se încaieră între ei. Se divid în tabere. Stelişti contra dinamovişti, bătrîni versus tineri, graşi contra slabi. Apoi, apar subcategoriile. La cîteva minute după ce-şi descoperiseră suficiente valori comune încît să se sprijine pînă la moarte, steliştii pro-Becali se contrează cu steliştii anti-Becali. Chiar şi aceştia sînt de mai multe feluri. În cazul unui dialog reuşit, totul se termină după 100-120 de replici, la finalul cărora topicul şi concordia iniţiale au rămas amintiri, iar ecranele participanţilor sînt ciuruite, după modelul lui Tom transformat în fîntînă arteziană în înfruntarea cu Jerry. S-a întîmplat ceva grav? Ei aş, ce, nu ştii de glumă?! Mîine dimineaţă, apăsăm butonul cromat al calculatorului şi o luăm de la capăt, ca nişte fraţi.
