Fotbalul a globalizat, sporturile au tribalizat
De cîte ori ar trebui să cîştige Lance Armstrong Turul Franţei pentru a fi mai cunoscut decît Pélé? Dar Sampras, de cîte titluri la Wimbledon avea nevoie pentru a-i confisca celebritatea lui Maradona? Cine a fost mai mare, olandezul Johann Cruyff, emblema revoluţiei fotbalului, sau cehul Emil Zatopek, alergătorul al cărui unic stimulent de efort era revolta omului trimis de cataclismul istoric în spatele Cortinei de Fier? O preferaţi pe Nadia, eterna zeitate păgînă a gimnasticii, sau pe Hagi, machedonul cu spirit pozitiv, uns rege prin dribling? Întrebări inutile. False dileme. Ar trebui stabilit ceva de la început. Fotbalul e un sport, dar nu unul ca oricare altul. Lumea sportului se împarte, natural, în fotbal şi alte sporturi. Nu-i nici vina fotbalului, nici a celorlalte sporturi. Dacă acceptăm axioma, putem trece mai departe. Fotbalul a generat un univers paralel, cu galaxii în expansiune. Are de toate. Sori şi sateliţi. Şi supernove, şi găuri negre. Lumea lui aparţine tuturor, de la neofiţi pînă la esteţi. De la ultraşii violenţi din galerii la oamenii de cultură. Celelalte sporturi gravitează numai în sistemele lor solare. Fotbalul a globalizat avant la lettre, extrafotbalul a tribalizat. De ce exercită acest joc colectiv cu puternic accent individualist o asemenea atracţie nu-i foarte lesne de explicat. Simplitatea ar fi motivul primordial. Simplitatea în sensul cel mai pur al termenului. Satisfacţia scrobită şi cu Rolex la mînă a unui hole in one la golf - lovitura aceea nepămînteană care nimereşte, din prima, gaura peste munţi şi văi - nu va rivaliza niciodată cu bucuria nedistilată a unui gol al lui Ronaldinho. Cu impresia de forţă luminoasă degajată de Gerrard, simbolul lui Liverpool, la rîndu-i alt simbol pentru nebunia numită fotbal. După simplitate ar veni la rînd neprevăzutul. Elementul surpriză. Fotbalul se hrăneşte din improvizaţie. Urăşte monotonia, ironizează ierarhiile. Discutăm de la un anumit nivel încolo. Danemarca şi apoi Grecia au cîştigat titlul european pentru a trezi din letargie marile puteri. Polonia, apoi Turcia au reuşit să prindă podiumul Cupei Mondiale, din acelaşi motiv. Partidele memorabile ale fotbalului s-au născut totuşi din înfruntările titanilor. Brazilia, Argentina, Germania, Italia, Anglia, Franţa. Bijuteria România-Argentina la Mondialul din '94, abaterea de la regulă, spune şi altceva. Pe termen scurt, se poate orice, la scară istorică rezistă doar naţiunile importante. Lumea fotbalului e ca lumea-lume, de unde şi obosita sintagmă: fotbalul e ca viaţa. În loc de concluzie, o scurtă poveste. M-am întors recent dintr-o călătorie cu maşina. 4.000 de kilometri şofaţi prin Austria şi Germania. O mică aventură, după standardul românesc. Cu veritabila aventură aveam să mă întîlnesc însă la Melk, la pensiunea de pe lîngă faimoasa abaţie, cînd curtea s-a umplut de turişti francezi. Pe biciclete. Bărbaţi şi femei. Adolescenţi, tineri, maturi, oameni în vîrstă. Echipament adecvat, o gentuţă cu bagaj şi, dincolo de toate, plăcerea de a străbate Europa pe două roţi. De a face sport ieftin şi sănătos. După grupul francezilor a apărut o familie de nemţi. Mamă, tată, doi copii sub 10 ani. Tot pe biciclete. Am înţeles repede. Ei făceau sport, noi voiajam. Am digerat greu sentimentul de culpabilitate sedentară, apoi am gonit spre casă, unde am picat pe meciul Stelei cu Shelbourne. Pe tragerile la sorţi în cupele europene. Am uitat repede de biciclişti şi admirabilul lor efort. De ce fotbal? De ce atîta fotbal? Pentru că atrage necondiţionat şi oferă sentimentul acela de culpabilitate încercat preţ de o zi la Melk. Asta e şi diferenţa. Fotbalul îl iubeşti sau îl deteşti, celelalte sporturi îţi impun respect sau indiferenţă. Nu-i nici bine, nici rău. E aşa, pur şi simplu.
