Foști copii, viitori adulți

Publicat în Dilema Veche nr. 1000 din 8 iunie – 14 iunie 2023
image

„Am pentru voi două vești – una bună și una rea.” Așa obișnuiam, ca decan al Literelor bucureștene, în perioada 2004-2012, să-mi încep discursul de întîmpinare adresat „bobocilor” din anul I. Vestea bună era previzibilă: școala s-a terminat. Adio scosul la tablă, adio teze și extemporale, ore de dirigenție, bîrîielile părinților, tot tacîmul! Călcau pe un nou tărîm, cel al libertății. Vestea rea, mai puțin previzibilă, era aceeași. Odată cu încheierea școlii se termina și perioada fericită din viață în care poți da oricînd vina pentru ce se întîmplă cu tine pe stupiditatea obligațiilor și a celor care ți le impun. Intrarea la facultate, ziceam, nu mai e o obligație, ci, în principiu, o alegere liberă. Felul în care o faci, felul în care o onorezi depind în cea mai mare măsură de tine. Bun venit, așadar, pe tărîmul responsabilității! Am avut tot mai mult impresia că, mai bine sau mai rău meșteșugite, discursurile mele de tăiere a panglicii picau cam în gol. Eventual reușeam să stîrnesc unora delectarea că „avem un decan cool”, mai puțin însă reacția de „cădere pe gînduri” pe care doream să o isc.

Nu știm mare lucru despre trecerea acestui prag dintre școală și studenție, despre care presupunem, mai ales cei din generațiile mai vîrstnice, că ar fi unul abrupt, esențial pentru maturizarea celor care îl trec. Și, nu o dată, informațiile pe care le primim se bat cap în cap. În cadrul unei asociații care ține cursuri de dezvoltare personală pentru oamenii de afaceri, în primul rînd din zona corporatistă, am gestionat, ani buni, un modúl de vorbire în public. Și cum adulții învață cel mai bine făcînd, le-am pus în scenă o confruntare reală cu un public real, diferit de colegii de curs sau de breaslă cu care erau obișnuiți. Am ales așadar un public tînăr, de unde îmi venea mai la îndemînă: din facultate. Și, ca experiment, m-am gîndit să dublez oferta cu un auditoriu școlar, de la unul dintre liceele importante ale Capitalei. Regulile jocului erau următoarele: cei vizați ca auditoriu propuneau teme considerate de interes pentru ei, cursanții noștri alegeau una dintre temele propuse, pe care o dezvoltau sub forma unui discurs de șase-șapte minute. Apoi, după ce își rafinau discursul compus, îl susțineau la locul faptei, la facultate sau în școală. Pentru fiecare vorbitor urma un moment dialogal, spre a răspunde la întrebări venite din sală și, în final, o evaluare scrisă, pe baza unui formular standardizat.

Recunosc că am fost destul de mirat să constat că sesiunile de discursuri din școală au fost, în toate privințele, mai vii, mai autentice, mai reușite decît cele din facultate. Temele propuse de către elevi vădeau o curiozitate sinceră, deschisă, față de lucrurile importante care știau că urmează să li se întîmple – de genul „E bine să și lucrezi în timpul studiilor universitare?” – sau față de subiectele fierbinți ale zilei, în vreme ce multe propuneri venite dinspre studenți indicau mai degrabă faptul că propunătorii și-au dorit să își arate istețimea, nu să afle ceva nou. La liceu aproape fiecare discurs era urmat de întrebări cît se poate de țintite, cel mai adesea intens personale, la facultate sesiunile Q&A erau mai curînd placide și formale. Elevii compuneau, în marea majoritate, evaluări scrise ale vorbitorilor atent elaborate, studenții se mulțumeau cu formulări expeditive, superficiale. Pe scurt, am renunțat la publicul de la Litere și am rămas fideli liceenilor.

O experiență similară am trăit mai recent, în cadrul unor proiecte de stimulare a eticii muncii intelectuale în care erau prevăzute dezbateri pe această temă cu studenții din cinci facultăți ale Universității din București, respectiv cu elevii din cinci licee de vîrf din Capitală. Dezbaterile universitare au fost de o varietate deconcertantă. La una dintre ele nu a apărut nici un participant din facultatea gazdă. La alta, în schimb, am „dialogat” cu vreo 200 de studenți, adunați claie peste grămadă într-o sală de curs lungă cît o zi de post. Calitatea și efervescența discuțiilor au depins, de fiecare dată, de amfitrionajul asigurat de către cadre didactice sau persoane din conducerea facultății respective. Nu pot uita, de pildă, comentariile dureros de sincere venite din partea studenților de la Limbi Străine, la un curs pus la dispoziție de către colegul Bogdan Ștefănescu.

La licee nu am avut parte de o diversitate la fel de mare și parcă nici detaliile organizatorice nu au jucat un rol atît de important. Însă faptul că am încercat să scoatem discuția de pe făgașul normativ – Ce e permis / Ce e interzis – și să o ducem către interogația reflexivă – E bine sau e rău, de exemplu, să-ți ajuți colegul să copieze la extemporal? De ce? – a fost pentru ei un fel de revelație pe care au primit-o cu nedisimulat entuziasm. Da, comparațiile dintre studenți și liceeni îmi dau uneori impresia că ceva s-ar frînge pe drum, la trecerea acelui prag despre care știm atît de puțin. Poate experiențele încercate de mine nu sînt tocmai relevante. Poate că elevii cu care am avut de a face nu sînt cei care vor deveni studenți la Litere, nici măcar la secțiile „de fițe”. Dar dacă, pentru preuniversitar, plîngerea cea mai sonoră a cadrelor didactice, a directorilor de școală sau chiar a părinților vizează insolența actualilor elevi, mie, în lumea academică, lucrul cel mai întristător mi se pare placiditatea, apatia studențească, trăsături ce par a se bate cap în cap. 

Elevii de azi, mai ales cei din mediul urban, văd traseul școlar orientat către o țintă prestabilită: facultatea. Ai cîțiva ani la dispoziție ca să pritocești „detaliile” precum „ce fel de...”, „de unde...” etc., dar, nu o dată, deciziile sînt amînate pînă în ultima clipă și chiar și atunci sînt azvîrlite la zaruri cu înscrierile multiple, fie ce-o fi. Partea tristă la studenți e că seamănă cu pasagerii unui tren fără destinație. Este, totodată, cred, cel puțin pentru zona de umanioare, și vestea cea bună. La începutul fiecărui curs la masterat îi întreb pe cursanți ce le-a motivat alegerea făcută – la nivel masteral competiția e mult mai laxă decît la licență, așa că criteriul economic, „loc bugetat”, nu mai are aproape nici o relevanță. Se întîmplă rarisim ca vreun cursant să invoce vreun „proiect de carieră”, de studii viitoare sau de ceva căruia absolvirea programului ales să-i servească drept primă treaptă. Răspunsul standard, covîrșitor în majoritatea lui, e, în diverse variațiuni lexicale, „asta îmi place”. Pentru mine, hedonismul ăsta năuc rămîne o mană cerească. El îmi întărește speranța că dorința/nevoia de a învăța nu are doar o rațiune utilitară. Și sper din tot sufletul că acest hedonism nu face tandem cu apatia lipsei de scop și de motivație. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
EXCLUSIV Bruce Lincoln, profesor, discipol și fost student al lui Mircea Eliade: „Admirația lui pentru mișcarea legionară m-a tulburat mult“
Articole și documente din perioada anilor ’30, în care filosoful român Mircea Eliade își declara simpatia față de Garda de Fier, au ajuns în posesia discipolului său, Bruce Lincoln, astăzi un emerit profesor american.
image
Dependența de ecrane a copiilor, vindecată în doar două săptămâni. Ce ar trebui să facă părinții. Soluția specialiștilor danezi
3 ore pe săptămână în fața ecranelor și nu mai mult! De atât au nevoie copiii pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere psihic și emoțional. Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de specialiștii unei universități de prestigiu din Danemarca.
image
Care sunt cele mai bune companii aeriene din lume în 2024. Care au cele mai puține anulări și întârzieri
Blocajul informatic de vineri ne-a determinat să căutăm care sunt cele mai sigure companii aeriene din lume, premiate pentru cele mai puține anulări și întârzieri.

HIstoria.ro

image
Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei
Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi.
image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.