Foști copii, viitori adulți

„Am pentru voi două vești – una bună și una rea.” Așa obișnuiam, ca decan al Literelor bucureștene, în perioada 2004-2012, să-mi încep discursul de întîmpinare adresat „bobocilor” din anul I. Vestea bună era previzibilă: școala s-a terminat. Adio scosul la tablă, adio teze și extemporale, ore de dirigenție, bîrîielile părinților, tot tacîmul! Călcau pe un nou tărîm, cel al libertății. Vestea rea, mai puțin previzibilă, era aceeași. Odată cu încheierea școlii se termina și perioada fericită din viață în care poți da oricînd vina pentru ce se întîmplă cu tine pe stupiditatea obligațiilor și a celor care ți le impun. Intrarea la facultate, ziceam, nu mai e o obligație, ci, în principiu, o alegere liberă. Felul în care o faci, felul în care o onorezi depind în cea mai mare măsură de tine. Bun venit, așadar, pe tărîmul responsabilității! Am avut tot mai mult impresia că, mai bine sau mai rău meșteșugite, discursurile mele de tăiere a panglicii picau cam în gol. Eventual reușeam să stîrnesc unora delectarea că „avem un decan cool”, mai puțin însă reacția de „cădere pe gînduri” pe care doream să o isc.

Nu știm mare lucru despre trecerea acestui prag dintre școală și studenție, despre care presupunem, mai ales cei din generațiile mai vîrstnice, că ar fi unul abrupt, esențial pentru maturizarea celor care îl trec. Și, nu o dată, informațiile pe care le primim se bat cap în cap. În cadrul unei asociații care ține cursuri de dezvoltare personală pentru oamenii de afaceri, în primul rînd din zona corporatistă, am gestionat, ani buni, un modúl de vorbire în public. Și cum adulții învață cel mai bine făcînd, le-am pus în scenă o confruntare reală cu un public real, diferit de colegii de curs sau de breaslă cu care erau obișnuiți. Am ales așadar un public tînăr, de unde îmi venea mai la îndemînă: din facultate. Și, ca experiment, m-am gîndit să dublez oferta cu un auditoriu școlar, de la unul dintre liceele importante ale Capitalei. Regulile jocului erau următoarele: cei vizați ca auditoriu propuneau teme considerate de interes pentru ei, cursanții noștri alegeau una dintre temele propuse, pe care o dezvoltau sub forma unui discurs de șase-șapte minute. Apoi, după ce își rafinau discursul compus, îl susțineau la locul faptei, la facultate sau în școală. Pentru fiecare vorbitor urma un moment dialogal, spre a răspunde la întrebări venite din sală și, în final, o evaluare scrisă, pe baza unui formular standardizat.

Recunosc că am fost destul de mirat să constat că sesiunile de discursuri din școală au fost, în toate privințele, mai vii, mai autentice, mai reușite decît cele din facultate. Temele propuse de către elevi vădeau o curiozitate sinceră, deschisă, față de lucrurile importante care știau că urmează să li se întîmple – de genul „E bine să și lucrezi în timpul studiilor universitare?” – sau față de subiectele fierbinți ale zilei, în vreme ce multe propuneri venite dinspre studenți indicau mai degrabă faptul că propunătorii și-au dorit să își arate istețimea, nu să afle ceva nou. La liceu aproape fiecare discurs era urmat de întrebări cît se poate de țintite, cel mai adesea intens personale, la facultate sesiunile Q&A erau mai curînd placide și formale. Elevii compuneau, în marea majoritate, evaluări scrise ale vorbitorilor atent elaborate, studenții se mulțumeau cu formulări expeditive, superficiale. Pe scurt, am renunțat la publicul de la Litere și am rămas fideli liceenilor.

O experiență similară am trăit mai recent, în cadrul unor proiecte de stimulare a eticii muncii intelectuale în care erau prevăzute dezbateri pe această temă cu studenții din cinci facultăți ale Universității din București, respectiv cu elevii din cinci licee de vîrf din Capitală. Dezbaterile universitare au fost de o varietate deconcertantă. La una dintre ele nu a apărut nici un participant din facultatea gazdă. La alta, în schimb, am „dialogat” cu vreo 200 de studenți, adunați claie peste grămadă într-o sală de curs lungă cît o zi de post. Calitatea și efervescența discuțiilor au depins, de fiecare dată, de amfitrionajul asigurat de către cadre didactice sau persoane din conducerea facultății respective. Nu pot uita, de pildă, comentariile dureros de sincere venite din partea studenților de la Limbi Străine, la un curs pus la dispoziție de către colegul Bogdan Ștefănescu.

La licee nu am avut parte de o diversitate la fel de mare și parcă nici detaliile organizatorice nu au jucat un rol atît de important. Însă faptul că am încercat să scoatem discuția de pe făgașul normativ – Ce e permis / Ce e interzis – și să o ducem către interogația reflexivă – E bine sau e rău, de exemplu, să-ți ajuți colegul să copieze la extemporal? De ce? – a fost pentru ei un fel de revelație pe care au primit-o cu nedisimulat entuziasm. Da, comparațiile dintre studenți și liceeni îmi dau uneori impresia că ceva s-ar frînge pe drum, la trecerea acelui prag despre care știm atît de puțin. Poate experiențele încercate de mine nu sînt tocmai relevante. Poate că elevii cu care am avut de a face nu sînt cei care vor deveni studenți la Litere, nici măcar la secțiile „de fițe”. Dar dacă, pentru preuniversitar, plîngerea cea mai sonoră a cadrelor didactice, a directorilor de școală sau chiar a părinților vizează insolența actualilor elevi, mie, în lumea academică, lucrul cel mai întristător mi se pare placiditatea, apatia studențească, trăsături ce par a se bate cap în cap. 

Elevii de azi, mai ales cei din mediul urban, văd traseul școlar orientat către o țintă prestabilită: facultatea. Ai cîțiva ani la dispoziție ca să pritocești „detaliile” precum „ce fel de...”, „de unde...” etc., dar, nu o dată, deciziile sînt amînate pînă în ultima clipă și chiar și atunci sînt azvîrlite la zaruri cu înscrierile multiple, fie ce-o fi. Partea tristă la studenți e că seamănă cu pasagerii unui tren fără destinație. Este, totodată, cred, cel puțin pentru zona de umanioare, și vestea cea bună. La începutul fiecărui curs la masterat îi întreb pe cursanți ce le-a motivat alegerea făcută – la nivel masteral competiția e mult mai laxă decît la licență, așa că criteriul economic, „loc bugetat”, nu mai are aproape nici o relevanță. Se întîmplă rarisim ca vreun cursant să invoce vreun „proiect de carieră”, de studii viitoare sau de ceva căruia absolvirea programului ales să-i servească drept primă treaptă. Răspunsul standard, covîrșitor în majoritatea lui, e, în diverse variațiuni lexicale, „asta îmi place”. Pentru mine, hedonismul ăsta năuc rămîne o mană cerească. El îmi întărește speranța că dorința/nevoia de a învăța nu are doar o rațiune utilitară. Și sper din tot sufletul că acest hedonism nu face tandem cu apatia lipsei de scop și de motivație. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.