Fortărețele sufletelor pierdute

Sîntem printre popoarele cu cea mai şubredă sănătate mintală din Europa. Un studiu efectuat la sfîrşitul anului 2007 de Fundaţia Europeană pentru Calitatea Vieţii şi Condiţiilor de Muncă arată că doar lituanienii, turcii şi bulgarii stau mai prost decît noi la acest capitol, al sănătăţii minţii. Aproximativ 300.000 de români (adică 1-2% din totalul populaţiei) au probleme psihice severe " indică statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Potrivit aceleiaşi organizaţii, 1 din 3 oameni a avut, are sau va dezvolta în viitor o tulburare psihică. La 22 de milioane de locuitori, ar însemna vreo 7 milioane de posibile suflete pierdute. În ciuda acestor cifre, sănătatea mintală reprezintă în România, atît la nivelul discursului public, cît şi la cel al politicilor de sănătate comunitară, un subiect marginal. Boala e ea însăşi victima discriminării, ca şi bolnavii. "Nebunia" nu ne priveşte. E o ruşine. Nu-i de-a noastră. O luăm în rîs sau o ascundem sub preş. Ne dezicem de ea pînă ce loveşte aproape de noi. Sau, mai cu seamă, după aceea. Spitalele psihiatrice arată ca nişte fortăreţe. Sînt, în general, la marginea oraşelor, iar "prizonierii" sînt aduşi acolo, în general, cu forţa. Cu siguranţă, unii ar spune că e o exagerare. Dar cînd spun "cu forţa" nu mă refer neapărat la bice şi lanţuri, nici măcar la internările involuntare, deşi medicii ştiu că numărul lor real nu este tocmai neglijabil. Ci mă refer la faptul că mulţi, foarte mulţi dintre "prizonierii" spitalelor psihiatrice din România ajung la doctor în plină criză, flancaţi de rudele disperate. Prevenţie nu există, iar simptomele sînt negate sau minimalizate, după expresia "nu mi se poate întîmpla tocmai mie". În cele mai multe cazuri, nu există acceptare înainte de internare. Acceptarea vine abia după. Dar nu în sensul bun " asumarea, ca primul pas spre recuperare ", ci sub înfăţişarea unui blestem şi a unui stigmat: sînt nebun, deci sînt pierdut. Pare un scenariu pesimist, dar este concluzia unor experienţe de viaţă pe care am ajuns să le cunosc mai îndeaproape ca bursieră "Rosalynn Carter pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală". Odată intrat pe poarta spitalului, nu te mai poţi numi fiinţă liberă şi, uneori, nici fiinţă socială. Asemenea puşcăriaşilor, trebuie să îţi ascunzi trecutul. Iată o situaţie paradoxală: ca să depăşeşti boala, trebuie să ţi-o accepţi şi să ţi-o asumi, dar ca să poţi fi acceptat de către ceilalţi trebuie să o ascunzi şi să o negi. Sistemul psihiatric românesc este prin excelenţă hiperspitalizat, autist, izolaţionist. Cine are probleme e dus înăuntru şi ţinut departe de lumea dezlănţuită. Tratamentele pun accent pe legumizare, nu pe valorizare sau integrare. În loc să se facă eforturi pentru a găsi în sufletul pierdut fărîma de lumină, acesta e condamnat la amorţire şi întuneric, prin sedare. Demersul meu nu este acela de a-i demoniza pe psihiatri. Sînt, printre ei, profesionişti admirabili, iar unii sînt nişte eroi, înotători contra curentului. Sistemul este vechi şi putred în profunzimea lui, are el însuşi nevoie de recuperare, valorizare, destigmatizare. Primul pas ar fi integrarea reală a domeniului sănătate mintală în sistemul românesc de sănătate publică, finanţarea lui adecvată şi gîndirea unui plan radical de restructurare. Legea sănătăţii mintale, adoptată în 2006, de gura Europei inflamate, după dezvăluirea morţilor suspecte de la spitalul din Poiana Mare, a creat doar un cadru, fără a schimba însă mai nimic. (Cînd spun de "gura Europei", nu e o exagerare: mergeţi pe pagina web a Ministerului Sănătăţii şi nu veţi vedea la secţiunea "sănătate mintală" comunicate şi documente mai noi de 2006!) Iar legea fără finanţare e formă fără conţinut. Sistemul psihiatric va rămîne la fel de hiperspitalizat atît timp cît ambulatoriile şi centrele comunitare de sănătate mintală sînt nefinanţate şi ţinute la stadiul de clădiri semimobilate, cînd ele ar trebui să devină principalele instituţii de sprijin, prevenţie şi diagnosticare. Numai această inversare a raporturilor poate aduce schimbarea de optică şi de abordare a bolilor şi beneficiarilor. Numai cînd aceste instituţii comunitare vor funcţiona "pe bune" putem spera că oamenii se vor duce la psihiatru pentru o tulburare mintală minoră, cu lejeritatea cu care bat la uşa medicului de familie. Este, aşadar, imperioasă o schimbare de sistem, pentru a putea lupta cu discriminarea şi cu stigmatizarea, întrucît, înainte de a fi izolat şi stigmatizat de ceilalţi, te izolează şi te stigmatizează fortăreaţa spitalului. Însă pentru a fi oneşti, trebuie să vorbim şi de răul pe care mass-media îl face în perpetuarea şi adîncirea stigmei, iar pentru asta e de ajuns să răspundem la două întrebări simple. Cît de des aţi citit despre poveşti de succes ale unor persoane cu tulburări psihice? Dar despre "crime comise de schizofrenici", capete tăiate cu satîrul de "nebuni sadea" ori despre fiice minore agresate de taţi "descreieraţi"? Şi totuşi, exemple pozitive există, trebuie doar să le vedem. Am cunoscut un medic şi un profesor diagnosticaţi cu afecţiuni psihice severe: şi-au revenit şi îşi fac meseria admirabil. Fireşte, cheia stă în păstrarea "secretului". În cadrul unui workshop de psihiatrie comunitară ţinut (printr-un proiect Phare) profesioniştilor români din domeniu de către profesorii vienezi Michaela Amering şi Hans Kroon, am vizionat un film cu istorii de viaţă ale unor persoane care au revenit din sălaşurile sufletelor pierdute. Istoriseau deschis şi simplu despre ceea ce li se întîmplase, ca despre o experienţă de viaţă pe care au depăşit-o cu bine. Cînd vom vedea mai mulţi români povestind experienţe similare, vom avea un prim semnal că sistemul românesc de sănătate mintală parcurge drumul spre însănătoşire. Pînă atunci, prizonierilor din fortăreţele psihiatrice din România le rămîne o singură consolare, rostită cu ani în urmă de un medic şi devenită fraza preferată a persoanelor de la Socola: "Adevăraţii