Forme fără fond sau simulacre

În România, unde "liber-schimbismul" şi atitudinea "pentru-contra" au fost diagnosticate memorabil de Caragiale (el însuşi un liber-schimbist notoriu...) încă din zorii modernizării, metamorfozele partinice ale "stîngii" şi ale "dreptei" par adesea deconcertante, pe fondul unor transformări sociale radicale şi al discontinuităţilor majore pe care cele două totalitarisme le-au provocat. Partidul Liberal, formaţiune de stînga în secolul al XIX-lea, a devenit, în principiu, de dreapta, ca şi naţional-ţărăniştii interbelici care, dintr-un partid agrarian de centru-stînga, s-au metamorfozat după 1990 în partid creştin-democrat. Iar despre ce se găseşte azi sub sigla partidului istoric al lui Marghiloman e de-a dreptul ridicol să vorbim. Nici în zona ideologiilor totalitare/autoritare lucrurile nu sînt mai limpezi. Dacă legionarismul a fost, într-adevăr, o mişcare de extremă dreapta (cu tot revoluţionarismul său populist), iar comunismul, în faza lui internaţionalist-proletară - o expresie a extremei stîngi, nu acelaşi lucru s-ar putea spune în legătură cu discursul ideologic al "comunismelor naţionale" şi, în particular, al ceauşismului, tipic produs de sinteză. Sau în legătură cu socialismele ţărilor "lumii a treia". Ar mai fi de amintit, pe linia postcomunistă a schimbării în continuitate, "conservatorismul de stînga" al nostalgicilor etatismului (termenul aparţine, dacă nu mă înşel, Mihaelei Miroiu). Lasă că şi fascismul italian, şi naţional-socialismul german erau nişte hibrizi populişti ce sfidau distincţiile doctrinare tradiţionale. Dacă însă ideologiile radicale/totalitare aveau un inamic comun: parlamentarismul şi individualismul "burghez", doctrinele moderate - liberale, creştin-democrate sau socialiste - au, la rîndul lor, un set de valori comune (democraţia liberală, drepturile omului, parlamentarismul ş.cl.) opuse celor dintîi. Nu-i de mirare că, în situaţii de criză electorală, adversari tradiţionali moderaţi sau convertiţi la moderaţie se aliază conjunctural împotriva partidelor extremiste. Realismul politic, pragmatismul tehnocratic, oportunitatea alianţelor (dusă de multe ori pînă la oportunism) sînt apanajele "moderaţilor" centrişti care, în practica guvernării, îmbină soluţiile "de stînga" cu cele "de dreapta", indiferent de identitatea doctrinară a partidelor cărora le aparţin. Dar... În "deziluzionata" Românie de azi, ideologiile şi principiile doctrinare apar, de regulă, ca nişte simulacre, ca nişte faţade bune pentru Uniunea Europeană, în spatele cărora totul e "o apă şi-un pămînt" (interese economice clientelare şi reţele de corupţie transpartinice, vechi complicităţi cu Securitatea comunistă). Şi asta în vreme ce o mînă de intelectuali şi de formatori de opinie încearcă să ne convingă de faptul că lucrurile nu stau chiar aşa. Distincţia dreapta-stînga a ajuns să nu mai ţină cont, în plan electoral, de ideologii, ci de probleme precum lupta împotriva corupţiei, lustraţia sau rolul lui Ion Iliescu în evenimentele din decembrie 1989 şi în mineriadele din 1990-1991. Dincolo de asta, fireşte, atît "populiştii" cît şi "pragmaticii" moderaţi se străduiesc să limiteze creşterea - pe socoteala lor... - a unor formaţiuni naţionaliste radicale precum PRM sau PNG, iar viaţa şi economia merg înainte. În stare pură "stînga" şi "dreapta" au devenit fie apanajul unor grupări antisistem, fie al discursurilor intelectuale teoretice sau potenţial utopice, fiind obişnuite să meargă direct la esenţe. Partidele mari, de centru-dreapta sau -stînga, cu şanse reale la guvernare şi responsabilităţi legate de apărarea, fie şi formală a principiilor democraţiei liberale, îşi asumă drept blazon cele două orientări, dar le aplică negociat, la modul "minimalist" şi impur. Aici s-ar impune o distincţie între stînga, respectiv dreapta politico-economică, şi stînga, respectiv dreapta intelectuală sau culturală. Ele nu se suprapun, astfel încît nu trebuie să ne mirăm văzînd că diferiţi apropiaţi ai unor partide de stînga sînt, în plan cultural, nişte admiratori ai valorilor de dreapta (apropiere faţă de Biserică, elitism, cultul valorilor morale tradiţionale etc.), în vreme ce nu puţini adepţi ai individualismului liberal şi ai economiei "capitaliste" se înfăţişează ca nişte adepţi convinşi ai valorilor stîngii culturale (laicism radical, discriminare pozitivă a minorităţilor, emancipare socială, "corectitudine politică"). Pe de altă parte, resentimentele faţă de totalitarismul recent au făcut ca destui oameni cu valori de stînga să voteze constant cu partide de dreapta: delegitimarea intelectuală a stîngii politice autohtone provine în fond din percepţia continuităţii reale a PSD-ului cu structurile fostului partid comunist. Mergînd mai departe, aş spune că nici intelectualii "de stînga", în majoritatea lor, nici intelectualii "conservatori" nu sînt reprezentaţi în mod autentic de partidele-simulacru de pe scena noastră politică. Doctrinele lor rămîn, în bună măsură, nişte forme fără fond. Fervoarea doctrinară, mereu actualizatele dispute între Weltanschauung-ul "reacţionar" şi cel "progresist" sau cele privind gestionarea memoriei totalitare sînt, prin urmare, de găsit în discursurile intelectuale, nu în cele ale politicienilor, adeseori prea inculţi şi prea neinteresaţi de asemenea mofturi. Dacă însă politicienii îşi văd de "realitatea" lor, intelighenţia "de dreapta" sau "de stînga" nu pare a avea în vizor acţiunea socială efectivă: energiile ei se consumă în politici de laborator, în jocuri de imagine, în dueluri de opinie, în eseuri şi talk-show-uri - cît despre rest, are Uniunea Europeană grijă de noi...