„Fiecare pasăre pe limba ei piere“
Nu pot să bag mîna-n foc, cum se zice, că expresia paremiologică din titlu mai are și astăzi circulația pe care o avea cu o sută și mai bine de ani în urmă, cînd a fost înregistrată de Iuliu Zanne, și că, zisă acum, chiar într-un context adecvat, ea își va revela sensul originar, care va fi fost acela.
Autorul Proverbelor românilor, zece volume, Editura Librăriei Socec, 1895-1903 (o ediție anastatică, reproducînd, deci, fidel ediția princeps, a apărut, sub îngrijirea lui Mugur Vasiliu, la Editura Scara, Asociația Română pentru Cultură și Ortodoxie, la începutul anilor 2000) însoțește formula gnomică cu următoarea explicație: „omul vorbăreț și limbut își face singur de cap“, în care expresia „a-și face de cap“, explică lingvistul Stelian Dumistrăcel, însemna, în limba veche, „a face ceva care poate să-ți primejduiască viața“ și aduce în sprijin variante ale proverbului consemnate de același Iuliu Zanne: „toată pasărea după cîntecul/glasul ei piere“, „pasărea cu limba ei piere“, „pasărea prin ciocul ei piere“, „își pierde puii“.
E „la mintea cocoșului“ că nu la neamul păsăresc face trimitere proverbul respectiv, ci la neamul omenesc, căruia îi este proprie limba, graiul, vorbirea, ca mijloc de comunicare, de agrăire, de transmitere de informații și de concretizare a anumitor stări sufletești. Cineva trebuie să fi trecut prin școală și, mai larg, prin viață, „ca gîsca prin apă“, adică fără să se ude, fără să rămînă cu nimic după această experiență, dacă nu ar ajunge la acest înțeles.
Cu păsările domestice, de pe lîngă casa omului, cu oarele, omul culturii vechi, tradiționale, a avut un contact nemijlocit, le-a observat cu atenție, le-a cunoscut aspectul, comportamentul, „năravurile“ și a tras din acestea învățături pentru el, a metaforizat realitatea umană prin „exemple“ extrase din lumea animală. Un îngîmfat se umflă în pene ca un curcan, un umil sau un fricos stă ca o curcă plouată sau pleoștită, sau ca o găină plouată, cf. Creangă, „Vai de mine și de mine, Harap Alb, zise Sfînta Duminică… Hai, nu mai sta ca o găină plouată“, un indecis se învîrte ca o curcă beată (despre beția păsărilor, altădată!), un neștiutor de carte „pune talpa gîștei pe hîrtie“, flămîndul e ca „vrabia (care) mălai visează“, unul care se culcă devreme „se culcă odată cu găinile“, de frică unora li se face „pielea (ca) de găină“. Tot în Dicționar de expresii și locuțiuni ale limbii române, 1985, sub intrarea „găină“ citim: „a ședea ca găina între lemne“ = „a fi posac, tăcut“, retras – adaug eu, rezervat, ascuns de lume, neimplicat.
Modesta rață a intrat în folclorul copiilor („Rață, rață, rățișoară, / Un’ te duci pe ulicioară…“ sau, mai cunoscut, catrenul „Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț; / El se jură că nu fură, / Dar l-am prins cu rața-n gură“, ultimul vers fiind transpunerea unei expresii populare, „a prinde (pe cineva) cu rața în traistă“, a-l prinde pe hoț asupra faptului, a realiza flagrantul, în alt limbaj. Dar asta ar fi „altă rață (sau gîscă) în altă traistă“, marcînd non-identități, diferențe. De ce palmipedele rață și gîscă au fost selectate pentru a ilustra acest subiect filozofic, n aș putea să vă spun, dar o explicație trebuie să existe.
Păsările ouătoare clocesc, cad cloște, încălzesc, cu temperatura corpului lor, ouăle fecunde pînă cînd din acestea ies puii, pe care îi protejează cu toată forța și cu toate mijloacele. Transferul către lumea umană este cu totul firesc: o mamă își apără, își protejează copiii ca o cloșcă. Dar expresia „Fă te om de lume nouă, să furi cloșca după [de pe] ouă“, întîlnită la Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, cap. XVI, exploatează la maximum observațiile empirice ale omului vechi, ale gospodarului/gospodinei de la țară care știe exact „vigilența“ cu care pasărea (cloșca) își apără ouăle, puii. Expresia ar caracteriza „virtuozitatea unui hoț“, cf. Stelian Dumistrăcel, op. cit., p. 291, dar și gratuitatea gestului, căci, zice autorul, nici ouăle de sub cloșcă și nici pasărea ca atare nu au nici o întrebuințare practică. Dat fiind că, în romanul lui Filimon, verbul este la imperativ, reprezintă un îndemn, chiar o poruncă, semnificația trebuie citită ca un comandament al epocii. Oricît ne-am feri de extrapolări și actualizări factice, metafora din vechiul proverb își găsește referentul și în prezentul imediat…
Nicolae Constantinescu este profesor univ. la Şcoala Doctorală de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte: Cultura antropologică, editura Etnologică, Bucureşti, 2016.
