Ficțiuni convenabile
De curînd am citit știrea despre moartea celebrului fotograf elvețian René Robert, căruia i s-a făcut rău pe o stradă centrală din Paris și a murit de hipotermie. În timpul celor nouă ore în care a zăcut inconștient, nici un trecător nu l-a ajutat, închipuindu-și că este un om fără adăpost. Culmea este că, după nouă ore, tocmai un om al străzii a fost cel care a sunat la Urgență. Jurnalistul şi prietenul fotografului, Michel Mompontet, a declarat că René Robert a fost „ucis de indiferenţă”, dar a ținut să precizeze că nu dorește să facă acuzații, nefiind absolut sigur că el însuși s-ar fi oprit să dea o mînă de ajutor.
De multe ori întoarcem privirea de la lucrurile care ne întristează, ca să ne protejăm. Alegem cumva să negăm răul din lume. Ezităm, amînăm sau evităm să discutăm despre lucruri grave, despre situații prin care (poate) nu am trecut și prin care sperăm să nu trecem; despre diferențe, nedreptăți, boli grave, în special despre suferințele psihice. Nu știu dacă o facem din indiferență, din jenă sau lașitate. Poate că e vorba de puterea minții de a alege ficțiunile convenabile. Dacă ar fi întrebați, probabil că trecătorii din Paris care l-au ignorat pe fotograf ar nega indiferența, ar răspunde că și-au închipuit că e un om fără adăpost, amorțit de alcool sau de alte substanțe, că nu au vrut să-i strice somnul sau poate chiar că l-au ocolit din teamă. În anumite cazuri, mi se pare uimitoare imaginația cu care-i transformăm pe cei din jur în personaje. Cred că avem tendința să (ne) construim povești de viață, biografii cu mai multă sau mai puțină bunăvoință. Născocim narațiuni fără să ne dăm seama de confuzia între real și imaginar. Oare sîntem ceea ce ne închipuim noi înșine sau ce cred cei din jur că sîntem?
În gimnaziu, cînd îl studiam pe Ion Creangă, profesoara de română ne-a dat ca temă o compunere în care să reproducem stilul Amintirilor din copilărie, cu regionalismele și particularitățile limbajului moldovenesc. După ce mi-a citit compunerea, m-a întrebat pe cine am moldovean în familie. Nu am rude în Moldova, nici pe departe. A dat din cap și a privit spre clasă: sigur are pe cineva, a decis, iar mie mi-a șoptit că nu trebuie să mă rușinez.
Cu mulți ani în urmă, ieșeam de la oră și încercam să-mi fac loc printre elevi, spre cancelarie. Un coleg mai în vîrstă mi-a tras catalogul din mînă și m-a întrebat contrariat:
– A cui ești tu, mă, de ce umbli cu catalogul? Cine ești?
I-am explicat că sînt profesoară de engleză – era primul meu an de predare la un liceu în cartierul unde locuiam pe-atunci. M-a însoțit pînă în cancelarie cu o expresie neîncrezătoare – i-au trebuit cîteva zile pentru a mă privi ca pe o colegă.
La un eveniment literar recent, cu mai mulți participanți, a trebuit să zic cîteva cuvinte despre felul în care îmi construiesc imaginea publică în mediul online. Am răspuns că postez rar în social media, pentru că sînt mai retrasă, că ezit și înainte să-mi promovez cartea pe rețelele de socializare, ca să nu pară că mă dau mare. Un participant a intervenit spunînd că-i este cunoscut comportamentul și îl înțelege, dîndu-mi exemplu pe cineva foarte apropiat din familie: cînd are nevoie să anunțe în social media o realizare profesională, un proiect nou, preferă să roage pe altcineva să o facă în locul său, fiindcă nu-i place expunerea publică. Un alt vorbitor a rîs condescendent și a spus că, cel mai sigur, cei care procedează astfel o fac pentru că așa au fost obișnuiți din copilărie, să nu fie asertivi, să nu aibă o voce.
Era prima dată cînd îi întîlneam pe cei doi participanți, a căror activitate le-o urmăresc cu admirație, însă mă îndoiesc că îmi auziseră pînă atunci numele – ne adusese laolaltă exclusiv contextul evenimentului, pe scurt, eram aproape străini. Cu toate astea, reacțiile lor față de ceea ce credeam eu că e adevărat despre mine au fost diferite. Unul m-a crezut, un altul s-a îndoit, ca și cum nu aș fi cea mai în măsură să vorbesc despre mine. Nu m-am mirat, nu era prima dată cînd oameni aproape necunoscuți se îndoiau de mine sau îmi ofereau informații (noi) despre mine.
Cred că, așa cum citim doar ce ne place, la fel procedăm și cu întîmplările, situațiile și oamenii din viață. Avem tendința să ne înconjurăm de oamenii care ne plac, cu care împărtășim idei, pe care îi înțelegem, așa cum alegem să credem poveștile pe care le înțelegem, care ne sînt familiare. Mi se pare că răspunsul Ioanei Pârvulescu la întrebarea de ce nu ne plac aceleași cărți din Cartea întrebărilor explică foarte bine și capacitatea mentală de a (ne) construi iluzii: „Noi, toți, cu viața avem în primul rînd probleme, nu cu literatura. N-o înțelegem în același fel, nu cerem aceleași lucruri de la ea, nu ne bucură și nu ne enervează aceleași lucruri. Oamenii din jur, la fel ca mai apoi personajele, ne stîrnesc reacții diverse, opuse chiar, și efectele vieții asupra noastră sînt diferite. (...) Mă tem că numărul lumilor alternative pe care le acceptăm și pe care le pricepem este, pentru noi, toți, limitat”.
De cîte ori termin o carte mă gîndesc la cît de îngrădiți sîntem de propriile narațiuni, care nu-s musai neadevăruri, ci mai degrabă perspective, aparențe, iluzii. Îmi vin în minte crîmpeie din romanul scriitoarei Elizabeth Strout, în care protagonista, Olive Kitteridge, descoperă cu uimire că părerea celor din jur despre ea nu coincide deloc cu propria imagine despre sine. Și cred că oamenii din cărți, personajele ne fac să ne vedem mai clar, au puterea să ne spulbere iluziile că sîntem mereu buni, onești, echilibrați. Pînă la urmă, e aproape imposibil să fim persoana care se crede că sîntem, așa cum e puțin probabil să fim doar cine credem noi înșine că sîntem. Ce povești alegem să credem despre noi, despre ceilalți? De ce, uneori, ne bazăm mai degrabă pe propriile credințe decît pe realitate? Așa ne simțim mai liberi?
Nu știu și nu înțeleg totul despre mine, despre ceilalți, despre lume, dar cred că, citind, am învățat să tac mai mult, ca să pot să ascult – cred că așa îmi e mai ușor să-mi iau distanță de propriile închipuiri și iluzii.
Simona Goșu este scriitoare și traducătoare. Cea mai recentă carte a sa este Fragil, Editura Polirom, 2020.
