Fețele deghizate ale rușinii

Sentimentul de bază al mîndriei constitutivă de narcisism sănătos se sprijină pe plăcerea obținută din momentele în care o persoană este competentă. Mîndria patologică era numită de greci Hybris și reprezenta pierderea acordajului la realitate prin generalizarea unui motiv de mîndrie legat de o competență la totalitatea competențelor pe care o ființă umană le-ar putea avea. O cădere în „păcatul mîndriei”, în care imaginea unei persoane este gonflată cu atributele unui zeu, micșorîndu-i pe cei din jur în mod ocolitor sau nemijlocit. Hybris este Trufia, cea care se împăunează cu realizările altora și care folosește manevre pervertite pentru a obține beneficii nemeritate de la ceilalți, Vanitatea, care îi face pe cei din preajma ei să se simtă mereu inadecvați și mărunți, și Orgoliul, care se înstrăinează de orice recunoaștere a propriilor greșeli și inaderențe la o imagine perfectă.

Deși la prima vedere ar putea părea că antiteza trufiei, vanității și orgoliului este modestia, cu o dioptrie ajustată la o analiză amănunțită putem lesne observa că acestea sînt derivate directe ale sentimentului de rușine patologică. Rușinea patologică, cea care îmbolnăvește, nu cea obișnuită care ajută la consolidarea bunului-simț, este cea care întunecă omul și îl determină să „îmbrace” hainele amare ale aroganței, o piele alunecoasă și prețioasă precum a unui șarpe. Persoanele care se deghizează masiv de propria rușine sînt măcinate pe interior și de propria invidie. Devalorizarea celor din jur sau a lucrurilor primite care au fost utile și bune sînt expresii vădite ale invidiei. Există o plăcere sadică în acțiunea de a bagateliza și lua în bășcălie o altă persoană sau munca acesteia. Invidia împiedică dezvoltarea recunoștinței, a mulțumirii de sine și a bucuriei de viață, prin urmare acea stare de serenitate nu poate fi atinsă și rămîne stranie. Serenitatea este capacitatea oamenilor de a se bucura de fericirea și creativitatea altora, fără a fi însoțiți de ranchiună. Aspectul cel mai de preț invidiat este un caracter bun și sănătatea psihică ce facilitează această bucurie, îmbolnăvirea fiind pricinuită tocmai de neostoirea invidiei și rușinii. Persoana invidioasă nu se recunoaște pe sine ca fiind invidioasă, ci ca fiind nedreptățită de ceilalți prin faptul că nu i se recunoaște superioritatea, antidot la otrăvirea interioară resimțită din sentimentul de rușine de a fi plin de lipsuri și din sentimentul de neînsemnătate pentru ceilalți. „Ceilalți” nefiind cei din exterior cu adevărat, ci lumea din mintea proprie, care desigur are legătură cu prima relație cu lumea, de cînd lumea era mama. Toți oamenii trăiesc pe linia fină dintre rușine și mîndrie, însă la cei la care afectele invidiei și rușinii rămîn neîmblînzite ele nu mai sînt tranzitorii și nu pot găsi alte debușee care să ofere alinare. Rușinea poate fi diminuată pe moment de rîs, de furie sau de retragere. La curtea medievală, singurul care putea să spună adevărul despre rege era bufonul, al cărui rol era jucat de o persoană care avea o diformitate, o creatură considerată demnă de milă. Umorul bufonului venea din abilitatea lui de a expune și a jena în limite riguros definite. Dacă depășea limita, sentința era moartea. În societățile în care nu era facilitat rolul bufonului, putem observa apariția satirei și a comediei. Clovnul este cel care renunță la o bucățică din stima de sine pentru a simți un sentiment de mîndrie, generat de succesul pe care îl obține făcîndu-i pe ceilalți să rîdă la comanda lui. Astfel, clovnul se simte puternic și mîndru, nu neputincios și rușinat. Steve Martin este un exemplu de actor care ne permitea să rîdem de narcisismul lui exagerat, de atitudinea orgolioasă, vanitoasă și trufașă.

Sub umbrela rușinii se află sentimente de inadecvare, incompetență și eșec, pe cînd sub umbrela mîndriei se află competența, adecvarea și reușita. Rușinea urmează întotdeauna unui moment de expunere a unui aspect privat, pe care persoana respectivă ar fi dorit să îl păstreze intim. Atunci cînd propriile inadecvări, incompetențe și eșecuri sînt expuse unor oameni în relație cu care persoana nu se simte iubită și în siguranță, jena trecătoare ca un bulgăre de zăpadă se transformă într-o avalanșă a umilinței și rușinii morbide, precum în notoria expresie „îmi venea să intru în pămînt de rușine”. 

Precum o armură, vanitatea, trufia și orgoliul joacă o funcție de protecție artificială care acoperă sinele în fața unei furtuni de rușine. Reacția oamenilor la rușine, acceptarea sau evitarea ei, ghidează atitudinea socială. Rușinea poate fi creatoare de modă și combustibil pur pentru umor. Ea poate lăsa cale liberă resurselor vitale sau se poate interpune în accesarea lor, lăsînd sinele secat și arid. Puține experiențe din viață sînt atît de plăcute precum momentul de eliberare de rușine sau realizarea că defectele sînt acceptate cu iubire și înțelegere de ceilalți. Omul, în esența sa, precum întîlnim și în culturile iudeo-creștine, este o ființă decăzută, adică o ființă imperfectă, care prin natura sa plină de cusururi este inerent dezamăgitoare. Acest lucru nu înseamnă că nu progresează. Omul poate să se apropie de idealul lui învățînd din propriile greșeli și din experiență. Aceasta este tragedia naturii umane, de a se lupta să facă mai bine și totodată de a continua să greșească învățînd din greșeli. Acceptarea acestei condiții umane generează compasiune față de sine și de cei din jur și este ceea ce determină o persoană să fie modestă în relație cu propriile limite, mîndră de propriile abilități și recunoscătoare pentru ce primește de la ceilalți.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.