Farmecul şi tristeţile unui amor definitiv

Adrian MUREȘAN
Publicat în Dilema Veche nr. 851 din 30 iulie - 5 august 2020
Farmecul şi tristeţile unui amor definitiv jpeg

Citind corespondenţa (Timp al inimii, trad. de Iulia Dondorici, Bucureşti, ART, 2010) dintre tînăra şi exuberanta Ingeborg Bachmann şi, aparent, apaticul, indiferentul Paul Celan, am putea foarte uşor rămîne cu impresia că bărbatul nu iese deloc avantajat din poveste, şi atunci la ce bun toată această caravană într-un Dosar dedicat marelui poet? Această ezitare mi-a fost însă repede spulberată atunci cînd mi-am adus aminte că, spre groaza unora ori spre uşurarea altora, nimic nu clarifică mai bine anumite aspecte din viaţa pe care am dus-o decît femeile pe care le-am iubit. Sau cele care ne-au iubit, mai bine spus. Privind astfel, unghiul din care merită repovestită dramatica poveste a lui Celan poate lumina noi colţuri şi noi sertare.

Mie, unuia, tînăra austriacă mi s-a părut admirabilă. Din acest punct de vedere, prefaţa semnată de Barbara Wiedemann şi Bertrand Badiou pare a fi excesiv de îngăduitoare cu Celan şi întrucîtva nedreaptă cu femeia. Mi s-a părut că autorii au încercat, în oarecare măsură, să îi minimalizeze ponderea de-a lungul discuţiilor, mai cu seamă prin încadrarea (retrogradarea?), vădind un soi de oroare faţă de sentimentalism, a discursului ei epistolar în categoria unei îndrăgostite leşinate, a unei ambetate de amor care se exprimă folosind un „ton de basm”, romanţios. Şi totuşi, „Inge”, prin căldura şi prin sinceritatea ei (nu îi poate ascunde ştirea despre legătura cu Max Frisch, care survine în viaţa ei, pe cînd el preferă să treacă sub tăcere relaţia cu Gisѐle, viitoarea soţie, sau să creadă că prin tăcere amorul şi scrisorile ei înduioşătoare vor înceta), încearcă permanent să îl ajute, să îl apere, să îl tempereze, să îi insufle o încredere şi un optimism deloc tîmpe, să îl avertizeze asupra derapajelor sale iminente, aflate sub înrîurirea unui stres posttraumatic din ce în ce mai accentuat.

Altfel, premisele atitudinii lui Celan, privite prin propria grilă de lectură (amară), ocolesc radiografiile clare. Uneori pare atît de evident că scurtele sale răspunsuri trădează filiaţii suprarealiste. Nu poţi, uneori – scrie el într-o proză de tinereţe –, zgudui temeliile lumii spunînd lucrurilor pe numele lor adevărat, decît asumîndu-ţi, eventual, reîntoarcerea către o naivitate necondiţionată (v. Meridianul şi alte proze, traducere şi note de Andrei Corbea, Iaşi, Polirom, 2020, p. 11). Or, Celan detestă reîntoarcerile, din motive lesne de înţeles. Acestora le preferă, mai degrabă, răsturnările. Pare figura cel mai des întîlnită în veritabilele sale poeme în proză. Fireşte, sînt răsturnări amare, adesea metamorfozate aforistic în reflecţii traumatice, schizoide, însă în compania fermentului suprarealist, capătă un farmec straniu, kafkian: „Îngroapă floarea şi pune omul pe acest mormînt” sau „Ora sări din ceas, se proţăpi în faţa lui şi-i porunci să meargă exact”. Ori, în alt loc: „Ziua Judecăţii sosise şi, pentru a cerceta cea mai grozavă dintre fărădelegi, crucea fu bătută în cuie pe Cristos”. Unele reflecţii mi-au adus aminte, paradoxal, de vechile anecdote ori povestioare evreieşti ale lui Şalom Alehem, reluate, desigur, într-o cheie gravă, precum aceasta: „Cînd şeful oştirii a pus căpăţîna însîngerată a rebelului la picioarele domnitorului său, acesta a fost cuprins de o sălbatică mînie. «Ai îndrăznit să umpli sala tronului de putoarea sîngelui», strigă dînsul, încît şeful oştirii se îngrozi” (op. cit., pp. 27-28). Ultima anecdotă mi-a adus aminte de încă una, similară ca mesaj, repovestită cu verbul inconfundabil al unui alt evreu: „Într-un spital de pe front e adus un ofiţer care şi-a pierdut în bătălie amîndouă braţele şi amîndouă picioarele. La inspecţia generalului, colonelul comandant de spital se opreşte la patul eroului şi atrage atenţia generalului. Care se uită cu atenţie la erou şi apoi se adresează colonelului: dar de ce nu-i tuns? regulamentul prevede ca toţi spitalizaţii să fie tunşi” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: manuscrisul de la Rohia, Polirom, pp. 239-240).

Toate aceste chinuri interioare, temeri justificate, dar şi excesive, redate mai mult sau mai puţin criptic, par a fi descifrate, înţelese, resimţite cu o comprehensivă grijă de către tînăra Ingeborg. Oricît s-ar închide poetul în formule alegorice, în chinuitorul sentiment al persecuţiei, apelînd la justificări adînci prin care „tăcerea mea e mai uşor de înţeles decît a ta, pentru că şi întunericul care mi-o impune e mai vechi” (Timp al inimii, ed. cit., p. 23), tînăra nu renunţă. Deşi îşi rezervă adesea dreptul la ezitare, netrimiţîndu-i unele scrisori, ştergînd şi revenind asupra lor (asemenea îndrăgostiţilor de astăzi, pe care aplicaţiile smartphone-urilor îi trădează scriind de zor, prin formula „typing…”, ca apoi mesajul extrem de laconic, deşi trimis după cîteva minute, să le dezvăluie ştergerile inerente, ezitarea ori timiditatea), femeia nu ezită să-i dibuiască şi să-i traducă cele mai adînci temeri şi exigenţe, încercînd să-i ofere un punct de reper. „În curînd va veni primăvara…”, îi scrie încurajator într-o epistolă celui care notează, altundeva, cu verbu-i caracteristic: „Era primăvară: copacii zburau spre păsările lor” (Meridianul şi alte proze, ed. cit., p. 26), deşi ea însăşi se zbate în mizerie (nu atît morală, cît materială, chinuită fiind de diverse strîmtorări şi de „îngrozitoarea hidră cu o sută de capete” (Timp al inimii, ed. cit., p. 29). „Cît de departe sînt lunile noastre, mai şi iunie…”, se întreabă el retoric; „mai şi iunie sînt pentru mine astă-seară sau mîine la amiază…”, îi întoarce ea, seducător şi, deopotrivă, înduioşător, reflecţia amară, continuînd: „Iar dacă te-ai scufundat deja într-o altă mare, vino să mă iei cu mîna rămasă liberă pentru ceilalţi” (op. cit., pp. 23-26).

Permanenta autointerogare, strecurarea fină a incertitudinilor (obsedanta revenire a adverbului interogativ „oare”), sentimentul persecuţiei, răsturnările dureroase ale existenţei devin, direct şi indirect, teme ale acestei corespondenţe, dar şi frînturi ale unui (auto)portret credibil, cîtă vreme aceasta este purtată mai cu seamă în jurul personalităţii lui Celan şi al scrierilor sale. Tristeţile unui amor definitiv („Ştiu că tu nu mă mai iubeşti acum…”; „Noi ştim doar că ne e aproape imposibil să trăim alături de o altă persoană…”, îi scrie ea; „Ah, am fost atît de nedrept faţă de tine în toţi aceşti ani…”, va recunoaşte el, mai tîrziu, op. cit., pp. 46, 72, 101) nu o împiedică pe Ingeborg să se concentreze, cu o uimitoare luciditate, asupra cauzei, în fapt, centrale care îl împiedică pe iubitul ei îndepărtat să se împace cu trecutul şi să îşi poată regăsi echilibrul de mult pierdut. Este vorba despre risipirea încrederii în valoarea dreptăţii, răsturnarea ei şi proclamarea radicală a eşecului punerii ei în practică, întărite şi de acuzele (injuste) de plagiat, la care poetul a fost supus, mai cu seamă începînd cu 1960. Obsesia persistentă a acestui eşec îi defineşte, de altfel, alături de deschiderile onirice, livreşti şi suprarealiste, într-o mare măsură scrisul, adesea în formele cele mai concentrate, aforistice: „Ulciorul sfărîmat merge de-atîtea ori la fîntînă, pînă cînd aceasta seacă. Degeaba vorbim despre dreptate, cîtă vreme cea mai grozavă dintre navele de război nu se face ţăndări lovindu-se de fruntea unui înecat. (…) Trăim sub ceruri întunecate – şi există puţini oameni. De aceea există şi atît de puţine poeme” (Meridianul şi alte proze, ed. cit., pp. 26, 52-53).

În consecinţă, deloc orbită de amorul pe care i-l poartă, tînăra scriitoare îi dă de înţeles, cît se poate de clar, de-a lungul cîtorva scrisori remarcabile, care sînt cele două mari pietre care atîrnă în spatele său de Sisif: pe de-o parte, „a nu ierta niciodată şi a nu uita niciodată”, iar pe de altă parte: „Adesea mi se pare că persecuţiile ne pot afecta numai dacă sîntem pregătiţi să ne lăsăm persecutaţi” (Timp al inimii, ed. cit., pp. 50, 92). 

Scrisorile dintre cei doi nu au cum să nu lase loc pentru nostalgii unui cititor postdouămiist. Cînd parcurgi formulele unei epistole, pragul peste care se păşeşte înăuntru şi convenţia cu care se încheie o scrisoare, prin care se iese de sub acoperişul ei, ca dintr-o stare anume, grija aproape liturgică pentru conţinutul şi pentru redactarea ei („Nu te supăra – îi scrie ea la finalul cîtorva rînduri, de altfel, foarte frumoase – că a ieşit o scrisoare atît de tehnică…”, op. cit., p. 55), îţi este imposibil să nu te simţi întrucîtva ruşinat. Şi să te întrebi, fără naivităţi jucate, asemenea tinerei austriece: totuşi, cîte am ucis în noi în tot acest timp? Ceva îmi spune, totuşi, că fascinaţia, pe care o mai întîlnesc, rar şi doar în anumite cercuri, pentru „vechituri”, pentru scrisori prăfuite, pentru discurile de vinil etc., nu va dispărea niciodată. Fie şi pentru recurenţa acestora, de „obiecte-personaj”, pe versantul mai multor distopii. Or, după cum sîntem avertizaţi, în sfîrşit, într-una din prozele lui Paul Celan, parcă testamentar şi degajînd o salvă de tun în urmă, realitatea nu este, realitatea trebuie căutată şi cîştigată. Aici sîntem de acord.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

Foto: Ingeborg Bachmann

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.
962 t 14 VArsene jpeg
Mîntuirea biogeografică jpeg
La dolce vita vs La deutsche vita
O recentă zicală germană evocă, plastic și concis, „relația” dintre Germania și Italia – țările care ilustrează îndeobște șablonul nord-sud la nivel european: „Italienii îi respectă pe nemți, dar nu-i iubesc; nemții îi iubesc pe italieni, dar nu-i respectă”.
Crédit Suisse Zermatt JPG
Calitatea ce-am poftit, dar și tihna ce-am tihnit
Elveția, spre exemplu, este pe primul loc în topul Numbeo, pe locul 5 în cel al US News și pe locul secund, la egalitate cu Irlanda, în indexul UNDP. Alți „suspecți de serviciu” sînt Islanda, Danemarca, Suedia, Olanda, Germania, Finlanda sau Norvegia.
Left Former Movie Theater Balkan Right Hotel Bulgaria (158046439) jpeg
Geografia relativă a bunăstării
Diferențele dintre un Nord bogat, în ultimele decenii asociat de cercetătorii științelor sociale capitalismului în expansiune, și un Sud sărac, aflat sub dominația totală (pernicioasă poate?) a celui dintîi, au intrat în limbajul profesional al reprezentanților științelor sociale.
p 10 sus jpg
Greierele sobru și furnica hedonistă, sau despre noul clivaj Nord/Sud
Autenticitatea nu presupune mari sacrificii, iar „societatea singularităților” se regăsește în noul Pămînt al Făgăduinței: diferită, dar nu brutală, accesibilă, dar nu mizeră, simplă, dar nu banală.
p 12 WC jpg
De-a lungul și de-a latul vieții
Percepem viața ca pe o datorie sau ca pe o plăcere? În ce domenii e datorie și în care e plăcere? Ce preț sîntem dispuși să plătim pentru a ne trăi viața în propriii termeni? Și cîți dintre noi au oare luxul alegerii?
p 13 sus jpg
„Incategorisibila” fericire
La urma urmei, așa cum o spunea Helliwell, „fericirea” este în bună măsură un produs de marketing, iar etichetele contează prea puțin. Iar adeseori, căutînd un lucru cu lumînarea, riscăm să uităm ceea ce căutam cu adevărat.
640px Beer optimator glass bottle jpg
Lumea văzută prin fundul sticlei: bere versus vin
Ne-am găsit voia bună în deprinderile culinaro-bahice strămoșești și am stabilit ca etaloane pentru calitatea vieții sarmalele, mititeii și pruna curată. Mai la nord sau mai la sud, gastronomic vorbind, lucrurile stau altfel.
640px Overzicht van de drukte op Mokum 700, Bestanddeelnr 928 0112 jpg
Cum măsurăm bunăstarea și de ce
Avem totuși un alt mod de a înțelege dezvoltarea și feluritele ei moduri de a contribui (sau nu) la o viață bună, împlinită, umană?

Adevarul.ro

Roger Waters FOTO EPA EFE jpg
Roger Waters, scrisoare deschisă către Putin: „Dacă vrei asta, du-te dracului!”
Roger Waters, co-fondatorul trupei Pink Floyd, i-a adresat o scrisoare deschisă președintelui rus Vladimir Putin, în care îl îndeamnă să se angajeze la o încetare a focului și la o înțelegere diplomatică pentru a pune capăt actualui război în Ucraina.
aaneiungaria Sursapolitianeamt(1) jpg
Sfârşit tragic al unui român dat dispărut în Ungaria. Abia ieșit din spital, a murit într-un accident
Un român dat dispărut în Ungaria a sfârşit tragic. În drum spre Anglia, lui i se făcuse rău și a fost internat într-un spital. Externat în aceeași zi, bărbatul din Neamț a fost ucis într-un „eveniment rutier“.
coronavirus in romania 13 ianuarie 2022 jpg
Bilanț COVID. Numărul cazurilor noi s-a dublat. Câte decese au fost raportate
Un număr de 1.862 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS-CoV-2 au fost înregistrate în ultimele 24 de ore.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.