Fantasma vindecătorului
- interviu cu Vera ŞANDOR - Înainte ca psihanaliza să-şi redefinească, în România, cadrele tradiţionale, au reapărut o seamă de terapii alternative. Face coaching life-ul parte din acestea? Din informaţiile mele, coaching life-ul a apărut ulterior, dar asta are mai puţină importanţă. Autorităţile domeniului, cum ar fi Rey Carr îl situează printre alte "forme de ajutor" precizînd că nu este o terapie, nu este un tratament, nu este un sfat, nu este o consultaţie şi nu este un antrenament sportiv, ci... "un mijloc de a-i ajuta pe oameni să-şi utilizeze mai bine resursele... prin a-i ajuta să-şi conştientizeze obiectivele şi să şi le atingă". Aşadar, nu putem situa coaching-ul printre terapiile alternative, deşi asta nu înseamnă că beneficiarii săi - persoane sau structuri - nu îl pot percepe ca pe o formă de terapie. Dacă privim riguros dinspre profesioniştii domeniului, atunci nu este o formă de terapie în sensul exact al cuvîntului. Dacă privim dinspre beneficiarii reali sau doar aspiranţi, atunci metoda poate fi percepută ca o formă de terapie alternativă, eficientă, scurtă, în posesia unor răspunsuri şi tehnici care să scurtcircuiteze introspecţia, travaliul presupus de psihanaliză. Credeţi că există o incompatibilitate între psihanaliză şi coaching? La urma urmelor, unde una urmăreşte "transferul", celălalt urmăreşte feedback-ul. Nu aş spune o incompatibilitate. Nu cred că diversele tehnici de vindecare sau de ameliorare a persoanei şi a destinului acesteia pot fi incompatibile. Desigur, tehnicile sînt diferite şi au şi ţinte declarate aparent diferite. Întotdeauna însă asemenea declaraţii de... "incompatibilitate" au venit dinspre acele tehnici alternative, şi nu dinspre psihanaliză. Avînd la bază o teorie complexă a psihismului, psihanaliza detectează cu precizie cărei nevoi, cărei structuri, cărei apărări, cărei categorii de subiecţi li se adresează anumite tehnici. Şi asta fără blam! Adevăraţii psihanalişti nu au rigide poziţii ideologice. Profesia se apără în exerciţiul ei, nu în declaraţii ideologice. Transferul există în orice formă de relaţie umană şi - aş spune - cu atît mai mult în relaţia de ajutor sau în cea terapeutică. Cum ne-am putea încredinţa îngrijirii cuiva pe care nu îl cunoaştem, fără experienţa şi încrederea implicită provenind din relaţia cu părinţii noştri? Diferenţa dintre psihanaliză şi alte forme de terapie este că în alte forme de ajutor sau terapii alternative transferul - ca alianţă implicită şi ca prejudecată pozitivă - este utilizat ca un motor al schimbării. Cum s-ar putea propune un model altfel? Modelele trebuie să fie compatibile cu ceva din noi, altfel nu sînt recunoscute şi nici preluate. În psihanaliză, transferul este analizat şi lichidat. Este iniţial motor al terapiei şi ulterior agent al maturizării psihice. Este lichidat în forma care îl face pe subiect să rămînă infantil sau prea puţin orientat spre realitatea persoanelor pe care le întîlneşte în viaţa sa. Iubindu-ne (sau urîndu-ne) mereu părinţii regăsiţi sau proiectaţi în diverse personaje din viaţa noastră, cum am putea ajunge să iubim (sau să urîm...) persoane reale? În Psihologia maselor şi analiza eului, Freud analizează modul în care grupurile, popoarele sînt influenţate şi manipulate de un lider idealizat căruia i se deleagă - transferenţial - calităţi de salvator, un nimb... Se spune că psihoterapiile clasice sînt pentru bolnavi, iar coaching-ul pentru oameni sănătoşi care vor să-şi diversifice posibilităţile profesionale. Cu toate acestea, ce om "normal" se duce la un coach să-l întrebe cum să-şi trăiască viaţa? Dar la psihanalist? Este adevărat că psihoterapiile se declară terapii şi au ca scop implicit şi explicit vindecarea suferinţei psihice. Este, de asemenea, adevărat că rareori oameni "sănătoşi" apelează la psihoterapie. În general, cererea de terapie presupune existenţa unui simptom, a unei suferinţe. Există însă şi "simptomul existenţial" care nu poate fi încadrat psihiatric şi care nu este vizibil la o persoană ce pare sănătoasă. De la început însă încadrarea în categorii precum "sănătos" vs "bolnav" este îndoielnică. Dar fie! Există conflicte amenajabile mai uşor la persoane inhibate care cer ajutor - coaching - pentru că simt că ceva îi împiedică să atingă performanţa sau succesul. În general, aceste persoane ştiu ce îşi doresc şi doresc autentic. Conform psihanalizei, aceştia sînt oameni sănătoşi pentru că uneori oamenii doar îşi imaginează că ştiu ce îşi doresc. În coaching acest adevăr este recunoscut. Atît la psihanaliză, cît şi la coaching pot să apeleze oameni fără simptome... Dar depinde ce înţelegem prin "fără simptome". Sînteţi singurul formator autorizat din România în domeniul psihanalizei infantile. Cît de diferită e analiza unui copil de cea a omului în toată firea? Analiza unui copil este diferită în cîteva aspecte - tehnica jocului preponderentă faţă de discursul adultului, dependenţa faţă de părinţi care pot intra şi ei în procesul terapeutic, spre deosebire de adulţi unde părinţii sînt deja imagini introiectate, aprente în transfer, în amintiri adesea complexe, condensînd trăiri complexe şi contradictorii. Copiii sînt în dezvoltare, ceea ce dă psihanalizei copilului şansa extraordinară de a fi vindecat direct şi în mers. Restul fenomenelor active în procesul terapeutic sînt asemănătoare la adulţi şi copii. Experienţa analizei cu adulţi contribuie la înţelegerea devenirii afective a copilului şi reciproc, experienţa analizei copilului a contribuit la înţelegerea trăirilor copilului din fiecare dintre noi. Vedeţi psihoterapiile - mai noi sau mai vechi - ca făcînd parte dintr-un soi de "bazar terapeutic" sau le vedeţi separate? Diferitele psihoterapii alcătuiesc, desigur, un soi de bazar, unde fiecare îşi imaginează o formă anume de vindecare împreună cu o fantasmă anumită de "vindecător". Vera Şandor este psihanalistă şi preşedinta Fundaţiei "Generaţia". Interviurile au fost realizate de Simona SORA
