Exprimarea liberă face bine la nervi?
Răzvan (de pe www.sictir.org) Pe Internet există viaţă inteligentă 1. Scriu despre politică la fel cum scriu despre oricare subiect care mă interesează: cu pasiune, cu logică şi cu o doză zdravănă de ironie. Scriu pe net din curiozitate. Mă bucur să văd că ideile mele rezonează cu ale altora, că produc reacţii, uneori rafinate şi inteligente. Îmi place netul pentru că este volatil, confortabil şi rapid, pentru că oamenii sînt sinceri sub umbrela anonimităţii, pentru că pe net eşti ceea ce scrii sau, mai bine spus, eşti percepţia altora despre ceea ce ai scris. Scriind pe net, îl provoc pe cititor să îmi ia ideea enunţată, să o descompună, să o combată, să o rafineze. Premiul acestui joc este descoperirea - mereu surprinzătoare - că pe Internet există viaţă inteligentă, că nu sînt un singuratic rătăcit în spaţiul virtual, că pot comunica cu oameni care cred în valori cu care nu se face paradă, oameni care înţeleg că lumea se schimbă începînd cu persoana I singular. 2. Scrisul îmi face bine atîta vreme cît stîrneşte o reacţie, de preferinţă una inteligentă. Mă simt puternic avînd la dispoziţie Internetul: pot nu numai să exprim, dar şi să comunic. A scrie mi se pare un efort dureros de solitar. Comunicarea, posibilitatea de a împărtăşi scrisul meu cu alţii este - pentru mine - o compensaţie magnifică. Faptul că pot să mă exprim nu mă face mai nervos. E o legătură inversă de cauzalitate: scriu pentru că sînt nervos, "sictirit" - cum spunem în mica noastră comunitate. Cred că n-aş putea scrie niciodată dacă aş avea o stare de spirit senină. Am mereu nevoie de ceva care să mă enerveze, să stîrnească în mine un sentiment, o reacţie, o ironie cît de mică. Odată exprimată această stare, defulezi prin teoretizare: nu mai vorbeşti despre mitocanul din tramvai care îţi scuipă seminţe pe bombeul pantofului, vorbeşti despre "obiceiul scuipatului seminţelor în tramvai", un mic drog intelectual care te scoate din realitate. Gabriel (de pe forumul liberalism.ro) Exprimarea liberă a celorlalţi nu face bine la nervi 1. Cu riscul de a părea diafan şi ingenuu, pe scurt, idei mai degrabă teoretice, mai mult sau mai puţin fixe, despre importanţa exercitării puterii politice şi consecinţele concrete ale acesteia. Unele discuţii au potenţialul de a fi interesante şi importante; altele, de exemplu cele legate de pseudo-VIPuri politruce, nu. Cu alte cuvinte, politică şi politică. 2. Cu siguranţă nu. Genul ăsta de activitate radicalizează, fundamentalizează orice poziţie. Aceiaşi oameni fac afirmaţii şi susţin puncte mult mai "talibane" decît ar face-o în persoană, cu toţi nervii şi încrîncenarea de rigoare. Bineînţeles, există şi o oarecare maturitate care împiedică "vadimizarea" în urma contactului cu păreri contrare, însă e o raritate. Subsemnatului îi lipseşte în mod clar. Exprimarea liberă are un efect pozitiv în "economia de stres" a fiecăruia, aş spune eu, însă exprimarea liberă a celorlalţi, din contră. Asta cred că explică şi de ce o mare parte din activitatea online rămîne în contextul unor grupuri relativ omogene d.p.d.v. ideologic. Marius Delaepicentru sau Marius Mistreţu (activ pe forumul liberalism.ro, pe www.agonia.ro şi pe forumurile unor ziare; proprietar de restaurant în Japonia - www.lamarius.net) Un calculator lipicios în Japonia (cu întrebarea suplimentară: Cum este să ai restaurant în Japonia şi să combaţi la Bucureşti?) 1. Trăiesc într-un loc în care oamenii se ceartă foarte rar, iar cînd o fac, o fac mai mereu definitiv. Îmi plac discuţiile în contradictoriu, dar cu oarecare detaşare. Soţia mea japoneză este o pradă prea uşoară. Cedează repede pentru că e bine-crescută, dar o văd că suferă. Într-un fel, ceea ce fac pe net este o cale de a-mi păstra identitatea, de a-mi exersa limba română, altminteri limbă moartă pe o rază de 5000 km. Pînă şi în bucătărie ţin permanent deschis, pe o poliţă, deasupra bazinelor, un calculator lipicios. Într-un timp, moderam de la el, voluntar, forumul unui cotidian central. Acum îl folosesc mai ales ca receptor radio-TV sau pentru citit Dilema veche. Pe net nu scriu la întîmplare, ci numai atunci cînd am un disconfort intelectual major, precum şi timpul cerut de o reacţie cît de cît articulată. Intervenţiile sînt de cele mai multe ori reactive. Caut absurdul, clişeul, mitul, luate drept adevăr de către alţii. Şi le fac praf. Acolo unde se poate, strecor îndoieli (dacă mi-ar da vreodată prin cap să pornesc o afacere în România, aş vinde îndoieli, pentru că este penurie mare). În funcţie de calitatea contrareacţiilor, continuu sau mă las păgubaş. Răspunsurile grobiene (nu puţine) pe care le primesc au un rol pozitiv. Pe de o parte, ele sînt semnul lipsei argumentelor de dincolo, cum ar veni, am cîştigat eu, iar de cealaltă, violenţa lor mă ajută să-mi treacă dorul de ţară. Visele mele româneşti oricum cuprind numai peisaje montane, foarte puţin sau deloc umanizate, acolo unde-ţi ţiuie urechile de linişte. Păstrez România mea ca pe cel mai curat teren de vînătoare din lume. Ce fericire mai mare vreţi? 2. Exprimarea liberă face bine la nervi, dacă nu mizezi totul pe ea. Altfel, intri în fundături. Nu faci decît să îngroşi rîndul nostalgicilor. Pierzi tocmai frumuseţea libertăţii. Exprimarea liberă în scris mi-a adus doar creşterea numărului de ţigări fumate. Şi asta numai pentru că funciarmente mă screm la scris şi-mi închipui narcisiac că am şi stil. Scriu anevoie chiar şi o declaraţie de venit, altminteri deloc dătătoare de frustrări... Aici. Nu acolo.
