Expoiţia de gînduri

Înainte de '89 dansul contemporan era interzis. Însă chiar şi aşa, sub eticheta de "manifestare capitalistă", existau îndeajuns de mulţi artişti care riscau, realizînd un fel de pionierat în domeniu. Dar o făceau pe ascuns, ca "între prieteni", într-un cerc închis. Se organizau, mai ales pe la ambasadele străine, serate şi spectacole de acest gen, dar cine o făcea o făcea pe cont propriu, asumîndu-şi, în bugetul aceluiaşi cont, toate riscurile. Oficial, nu aveai cum. Oficial, exista doar o singură întrebare retorică, puternică şi imbatabilă: ce mai e şi aia, dans contemporan? ...După mine mai intră cîţiva spectatori (viitoare exponate). O iau şi eu pe urmele lor, lipa-lipa, îndrăznesc să mă aşez. Şi aştept. Şi mă concentrez mai apoi, pe rînd, asupra fiecărui dansator. Sînt diferiţi, n-au o legătură aparentă unul cu celălalt, la fel cum scaunele par a nu avea legătură unele cu celelalte... Se creează, dintr-o dată, lumi diferite. Mai multe lumi diferite. Cineva scrie într-un caiet studenţesc. Altcineva roteşte un cerc, rotindu-se mai apoi în jurul propriei axe. Altcineva stă. La un moment, dat cîţiva spectatori se ridică şi încep să se plimbe, trecînd pe lîngă balerini, de-a lungul pereţilor sau traversînd sala. O iau şi eu, din nou, pe urmele lor. Reticenţa faţă de dansul contemporan s-a păstrat şi după '89. În prezent, în Şcoala de dans programa e axată în special pe dansul clasic, iar după şcoală, fără un spaţiu fizic în care să se poată manifesta, un balerin este mai mult decît obligat s-o apuce pe calea baletului clasic, aproape "formatat" întru tradiţionalism. Existau - ce e drept - cîteva companii independente, de altfel şi singurele şanse ale dansatorului contemporan. Dar erau prea puţine, iar cerinţa pentru înfiinţarea unui spaţiu oficial, din ce în ce mai mare. ...Nu ştiu cum să reacţionez, n-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva. E un fel de... tăcere, un fel de libertate, un fel de tăcere în libertate şi o libertate în tăcere. Un spaţiu încă nefamiliar pe care nu ştii cum să-l valorifici, în care aproape că ţi-e frică să te simţi liber. Cînd îl întreb cum a înfiinţat Centrul pe care îl conduce, Mihai Mihalcea îmi răspunde că toate controversele şi nebuniile şi luptele de orgolii şi drumurile birocratice, pe care au fost nevoiţi să le parcurgă, au adus la prezentul "acestui loc de care avem atîta nevoie". Pe viitorul acestui prezent se concentrează acum întreaga atenţie. ...Mişcările fiecăruia, spectator şi dansator deopotrivă, capătă deodată sens. În clipa în care treptat devii conştient de mişcările tale, de mişcările celui de lîngă tine şi de ce ar putea să spună ele şi de cum ar putea fi ele interpretate. Chiar dacă este "Naţional", oamenii nu trebuie să perceapă Centrul ca pe o instituţie "cu cravată şi ştaif festivist", de unde s-ar direcţiona, de acum încolo, toate proiectele naţionale de dans contemporan. "Ar fi, pînă la urmă, cea mai mare prostie, o contradicţie în termeni. Am înfiinţat acest Centru tocmai pentru a scăpa de festivisme şi pentru a susţine libertatea artistică, pe care mi se pare esenţial să o apărăm, după toate prin cîte am trecut, toţi anii de la înfiinţare. Într-un spaţiu şi aşa vitregit, în care există doar cîteva asociaţii şi fundaţii, pe de o parte, iar pe de alta, artiştii independenţi, ar fi fatal să trînteşti o instituţie imensă care să înceapă să taie şi să spînzure în dansul contemporan românesc. Nu mi-aş dori niciodată ca acest Centru să devină un pol de putere..." ...Pe pereţi, în sala Rondă, cîteva afişe, legi ale fizicii mecanice. Sau pur şi simplu, legi ale bunului-simţ, mici poezii de viaţă. Mai încolo, pe jos, un contur de corp uman, trasat cu un marker roşu, ca atunci cînd se "consemnează" pe pavaj moartea cuiva. Îmi reiau, mai apoi, trecînd printr-un amalgam de poezie şi teatru şi dans şi viaţă, locul pe scaun. Pe de o parte, activitatea Centrului este împărţită în spectacole-proiecte proprii, susţinute de Minister, pe de alta, se organizează, de două ori pe an, selecţii de proiecte noi şi independente, proiecte lansate public, oricui este interesat. "Anul acesta avem 21 de asemenea proiecte care au cîştigat finanţare şi care au intrat deja în producţie. Aşa menţinem echilibrul Centrului, pentru că aici nu e vorba numai de proiectele noastre, de direcţia şi viziunea noastră, ci şi de şansa de a putea susţine şi alte tipuri de proiecte." ...Dintr-o dată şi laolaltă cu o muzică din anii '60 încep să disting tablouri umane. O domnişoară cu fustă roşie, ale cărei picioare stau cuminţi, gen "pension". Un domn cu şapcă şi rucsac, cu un braţ aruncat dezinvolt pe spătar şi cu o privire uşor ironică. Un domn aşezat pe jos, puţin obosit, de-abia venit, cu faţa roşie, de parcă ar fi alergat. Un tînăr care se plimbă, se opreşte, se plimbă din nou, căutînd parcă ceva, altceva. Doi tineri, un el şi o ea (dintre care el a trişat puţin şi a mutat scaunul, dar în dragoste, orice e permis). Stau faţă în faţă două litere "L" care se înlănţuie. "Vrem un program de dialog cu cît mai multe arii ale artei, să depăşim astfel zona strictă a dansului." Un asemenea program s-a desfăşurat de altfel chiar în luna aprilie, proiectul CND "CorpoRealităţi" în care un grup de şase scriitori, jurnalişti şi fotografi a fost invitat să participe la toate activităţile Centrului. Toate textele şi fotografiile realizate de aceştia în timpul atelierelor, cursurilor, prezentărilor, spectacolelor şi repetiţiilor, au fost prezentate într-o expoziţie organizată pe 29 aprilie, de Ziua Dansului. ...La un moment dat, o tînără se îndreaptă spre ieşire, cu capul uşor plecat şi ochii în podea, încercînd parcă să-şi ascundă plecarea. Alta stă pe vine, şoptind ceva unei alteia, care stă pe scaun. Mai vin alţi spectatori. Expoziţia îşi atinge vîrful de "acţiune", devenind "instalaţie coregrafică", pe la opt seara. Se construiesc tablouri şi portrete şi atitudini, totul dintr-o tăcere, întreruptă, din cînd în cînd, de muzică şi dans. Stai, te plimbi, te aşezi oriunde, contempli pe unul, pe altul, te contempli pe tine însuţi şi propriile tale gînduri, într-o tăcere care te acceptă, pînă cînd nu mai ştii, de altfel, dacă tu eşti exponat sau spectator. "Am vrut, prin acest ŤCorpoRealităţi», să intrăm nu numai într-un dialog, dar să încercăm şi o dărîmare a barierelor dintre diferitele arii ale artei. De obicei în România artiştii vizuali sînt cu artiştii vizuali, scriitorii cu scriitorii, dansatorii cu dansatorii... iar asta consider că trebuie spart, altfel ne-am mirosi de pomană noi între noi, specialiştii într-un singur domeniu, devenind degustători de produse foarte specifice, pe care le păstrăm însă pînă la epuizare într-un cerc închis." Centrul? Este, pînă la urmă, libertatea totală de exprimare a dansului contemporan. ...Un alt fel de respiro, în care poţi vizita un fel de expoziţie cu obiectele fragile ale propriilor gînduri. (20 mai, Process in Progress, sala Rondă, etaj 3/4 Centrul Naţional al Dansului