„Experiența muzicii clasice mă îmbogățește spiritual“ – interviu cu actorul Tudor CHIRILĂ

Cînd și cum ați ajuns la Festivalul Enescu?

Mai ales datorită tatălui meu, care era un mare meloman, muzica clasică și muzica de operă au existat în familia mea de cînd mă știu. Părinți mei au ținut la educația muzicală a copiilor lor – eu am studiat vreo cinci ani clarinetul și fratele meu a studiat pianul. Dar nu pot să spun că am fost fascinat de muzica clasică de la o vîrstă fragedă. Eram familiarizat cu ea, dar natura mea cerea un alt gen de muzică. Prin anii 2004-2006 am redevenit extrem de interesat de muzica clasică și am simțit bucuria ascultării acestei muzici. Tot cam atunci, am mers la unele concerte dintr-o ediție de Festival Enescu, cred că dus de niște prieteni, și, iată, de atunci nu lipsesc.

Cînd vă uitați pe agenda Festivalului, căutați o anume muzică, un anume compozitor, un anume interpret? Cum decideți la ce concerte mergeți?

Întîi, caut artiști pe care îi cunosc, precum Repin, Kissin, Joshua Bell. Artiști pe care îi știu, care mi-au plăcut și pe care vreau să-i ascult din nou pentru că mă interesează mult interpretările lor. Dacă sînt artiști pe care încă nu am avut ocazia să-i ascult, mă interesez și mă decid în funcție de ce aflu despre ei, despre cariera lor, premii, ce și cu cine cîntă etc. Mă interesează mult interpreții și interpretarea. Îmi place să aud cum un interpret abordează tempi unei bucăți muzicale, cadențele, să-i simt culorile proprii, intențiile, ritmurile. Îmi place să fac comparații între diverse interpretări ale aceleiași bucăți. În același timp, mă interesează și cîte un anumit compozitor cînd aleg concertele la care vreau să merg. De pildă, sînt continuu interesat de Schönberg. Contează, însă, foarte mult și în ce moment al istoriei mele de meloman vine Festivalul, pentru că am și eu, ca fiecare, perioade în care ascult cu precădere un anumit compozitor sau muzica unei anumite epoci. De pildă, acum sînt într-un moment în care ascult Fauré și Britten. Mă interesează foarte mult acești doi compozitori și ascult cam tot ce prind compus de ei. Rămîn, cum vedeți, foarte interesat de muzica secolului XX. De asemenea, nu m-a părăsit pasiunea mea mai veche pentru impresioniștii Ravel și Debussy.

Dar muzica din Festival și aceste preferințe ale dvs. sînt foarte diferite de muzica pe care o faceți. Unii ar spune că vreți să reconciliați ireconciliabilul.

Muzica clasică nu mă învață doar muzică. Ea îmi dă idei. Experiența muzicii clasice mă duce mult dincolo de muzică. Nici eu nu cred în această modă de a încerca fuziunea între genuri muzicale: „Berliner Philarmoniker cîntă Scorpions”, „London Symphony cîntă temele din Star Wars” etc. În anii ’90 aveau ceva succes acest gen de încercări. Eu cred că lucrurile sînt distincte și cred că e bine să le și tratezi ca pe experiențe diferite, nu să încerci să le mixezi într-o unică experiență. Nu trebuie să conciliezi genuri muzicale. În viața mea, cele două tipuri de muzică, cea pe care o fac pentru publicul meu și cea clasică, nu se amestecă. Fiecare dintre ele are rolul ei foarte important. Pe de altă parte, cum ziceam, experiența muzicii clasice mă îmbogățește spiritual, intelectual, îmi dezvoltă sensibilitatea și, cum ziceam, îmi provoacă idei noi. E adevărat că învăț continuu din muzica clasică: orchestrație, armonie etc. Dar e mai mult decît atît. Muzica clasică mă însoțește tot timpul și contribuie la devenirea mea ca om și nu doar la progresul carierei mele profesionale.

Ce părere are melomanul Tudor Chirilă despre această tendință a programului ultimelor ediții de Festival Enescu de a aduce tot mai multă muzică cu totul inedită pentru urechile publicului românesc în defavoarea marilor „hituri”?

Eu sînt un ascultător căruia îi place mult să exploreze noul. Dar sesizez că după ce ascult o muzică mai nouă, după ce merg în teritorii mai puțin frecventate de marele public, acolo unde audiția este mai pretențioasă, mai dificilă un pic, simt iarăși nevoia de Mozart și de Beethoven. În plus, observ ceva foarte interesant în muzica de azi. Trec, un pic, spre alt gen de muzică, dar am impresia că e la fel și la muzica clasică. Observ că lumea toată a intrat într-o fază în care, poate după prea mult nou, simte nevoia să retrăiască experiențe vechi. Mă gîndesc la succesul enorm al lui Ed Sheenan – un om cu o chitară și o pedală care îi dă ritmuri. Atît. Și umple stadioane. Văd în succesul lui redescoperirea experienței medievale a menestrelului. Găsesc fascinant faptul că mersul înainte cere, la un moment dat, retrăirea unor experiențe trecute. Așa și aici, repertoriul poate merge spre zone cu totul noi pentru publicul nostru, dar de Mozart și Beethoven va fi mereu nevoie.

Cum se raportează artistul Tudor Chirilă la artiștii care fac muzică clasică sau de operă?

Este o lume pentru care am enorm respect și totală admirație. Știu ce efort, ce sacrificiu personal presupune să ajungi să cînți o asemenea muzică la un nivel atît de înalt. Mă simt umil în fața acestor mari artiști.

Foarte mulți se exprimă dezinvolt despre cîte un concert sau altul și li se spune să tacă pentru că nu sînt specialiști. Trebuie să fii specialist ca să vorbești despre un concert?

Pentru mine, un specialist în muzică clasică este acela care poate citi partitura așa cum o face un dirijor.

Păi, sînt foarte puțini…

Da, specialiști sînt foarte puțini. Dar muzica nu a fost scrisă pentru ei, ci pentru un public larg. Nu există compozitor pe lume care să nu-și fi dorit ca muzica lui să fie ascultată de cît mai mulți oameni. Prin urmare, avem și noi, „păreriștii”, o anume legitimitate să spunem ce credem, din moment ce muzica a fost scrisă (și) pentru noi. Holurile Ateneului sînt pline de păreriști. Foarte bine! Pe de altă parte, avem la îndemînă toate aceste mijloace de comunicare care scot părerile pe care altfel le-am fi exprimat între prieteni în fața întregii lumi. Oamenii sînt mai stimulați să folosească aceste mijloace pentru discursuri ale urii, ale resentimentului, mai ales că pot rămîne la adăpostul anonimității. Este preferabil să taci după ce asculți un concert, căci așa experiența sonoră interioară se decantează mai bine…

Festivalul Enescu a ajuns la un nivel foarte înalt și costă destul de mult. Sînt mulți care își amintesc de vorba aceea cu chelul și tichia de mărgăritar. Sîntem vai de mama noastră în atît de multe privințe, încît un asemenea festival este o excentricitate inutilă. Alții, însă, spun că acest festival este cel mai solid eveniment cultural de care este în stare România, că a fost construit cu greu, cu cheltuială, în ani mulți și că trebuie să ne ținem de el, de dezvoltarea lui orice-ar fi. Așadar, între „Cade casa pe noi și cheltuim banii pe extravaganțe” și „Am reușit și noi ceva important, să ne ținem de această realizare”, unde vă plasați?

Părerea mea este că Festivalul Enescu nu e încă la un nivel foarte înalt. Sigur că numele de pe afiș sînt impresionante, dar dacă vrei să fii la un nivel cu adevărat foarte înalt trebuie să ai infrastructura care să te plaseze acolo. Programul excepțional trebuie să fie susținut de o infrastructură pe măsură pentru ca experiența să fie totală. Sala Palatului este o rușine cînd se cîntă în ea muzică de acest nivel. Sala asta omoară experiența muzicală. Las la o parte fotoliile învechite, plușul ăla murdar, mobilierul ăla trist, dar acustica ei este foarte proastă. Mai bine de jumătate din publicul care umple sala aceea cînd cîntă Repin îi aude vioara prin boxe. Pot să fie boxele cele mai fine din lume, dar experiența sunetului nemediat al viorii sale, pentru care oamenii vin la concert, le este oprită de această sală monstruoasă pentru muzica clasică.

Unii zic că festivalul e prea lung. Dacă tot n-avem sală de ce îl facem așa lung?

Apăr festivalul din acest punct de vedere. Pentru melomanul român, acest veritabil maraton o dată la doi ani este o șansă unică de a asculta și de a vedea nemijlocit mari orchestre sau mari interpreți. Nu ne permitem încă să aducem acești mari artiști în mod obișnuit, în stagiunea noastră de concerte. Pe de altă parte, doar puțini dintre noi își permit să dea o fugă la Viena, la Berlin, la Paris pentru un concert. Și din motive de bani, dar și din motive de timp. Pentru melomanii români acest festival, în forma în care este, e foarte important și eu empatizez total cu cei care au nevoie de acest gen de muzică. Sigur că e un efort și pentru spectator. Nu cred că cineva mai poate acoperi toate concertele: la 5 la Ateneu, la 7 la Sala Palatului și la 10 iarăși la Ateneu. Dar și această aglomerare a agendei duce la diversificarea publicului. Unii merg la un concert, alții la celălalt, ceea ce e foarte bine. Adevărul este că, dacă vrei să nu lipsești de la nici un concert din Festivalul Enescu, trebuie să-ți iei concediu. Nu se poate să vii de la serviciu și să o iei de la 5, la rînd, pînă la miez de noapte, cu atîta muzică, și a doua zi iarăși, și tot așa cîteva săptămîni.

Repet, mulți zic că, totuși, costă cam mult.

Înțeleg bine frustrarea altor operatori culturali care se uită la bugetul festivalului și spun că și ei ar putea face ceva la fel de grandios dacă aș avea acești bani. Totuși, Festivalul Enescu are o tradiție a marii anverguri pe care nici o altă manifestare culturală din România nu o are și cred că tradiția asta trebuie păstrată și continuată. Știu bine că în modelul cultural european, în care arta e subvenționată de stat, niciodată subvenția nu e suficientă. Dar nemulțumirile justificate ale multor operatori culturali în raport cu bugetele care se taie mereu nu trebuie în nici un caz să se răsfrîngă asupra calității și dimensiunii Festivalul Enescu.

De mult timp se fac eforturi ca Festivalul Enescu să ajungă cu muzica la un public tot mai tînăr, un public care nu ar merge spref. Așa că merge festivalul după ei. Dar am impresia că nu-i prea găsește…

Lumea s-a schimbat enorm și se schimbă foarte repede datorită vitezei cu care se schimbă mijloacele de comunicare. Gîndiți-vă că pentru cei care au azi sub 30 de ani nu mai există televizor. Nu poți spera că transmisia TV a unui concert din festival duce această muzică spre un puști. Pur și simplu, televizorul nu mai există pentru ei. Rețețele lor de comunicare sînt practic necunoscute oamenilor de 40 de ani sau mai mult. Cum să faci comunicare cu ei dacă nu știi unde-i găsești? Eu sînt foarte preocupat să rămîn în contact cu cei foarte tineri, dar de multe ori nici eu nu știu prea bine unde se duc, unde se strîng, în spațiul virtual. Există, de pildă, această aplicație Tiktok care a apărut acum doi ani și are deja mare succes. E o aplicație cu care pui muzică pe filmulețe. Poate că nu-i o idee rea să strecori muzică clasică și acolo. Și pentru noi, cei care facem altfel de muzică, e tot mai dificil să rămînem în contact cu puștii. Lucrurile se schimbă foarte repede, diferențele apar imediat și, odată cu ele, barierele de înțelegere. Dar vreau să spun foarte clar, mie nu mi-e teamă că muzica clasică se va pierde. Acești puști o vor descoperi cumva și le va fi la fel de utilă pe cît ne este nouă.

Dar, pînă la urmă, muzica clasică este o muzică a unei elite. De ce să vrem să o popularizăm?

Pentru că nu elitele schimbă lumea, ci marea masă de oameni, oamenii de mijloc, oamenii simpli și este esențial ca această mare masă să fie educată. Muzica clasică are un potențial educativ enorm. De asemenea, muzica clasică are un potențial de restaurare sufletească extraordinar. Or, oamenii medii au nevoie de acest beneficiu al muzicii clasice. Nu văd nici un motiv pentru care muzica clasică trebuie păstrată ca un bun de consum exclusiv, elitist. Lărgirea publicului de muzică clasică ar fi un proiect benefic societății în ansamblu. Am observat că festivalul face asemenea eforturi. De pildă, cred că e este o idee excelentă plasarea ecranului și a scenei în Piața Festivalului, unde publicul larg, care nu-și permite să intre la concert, vine în număr mare și ascultă muzică clasică.

Cum vi se pare publicul festivalului?

Nu simt o îmbunătățire. Încă mai aud telefoane în timpul concertului, încă mai tușesc și se foiesc... Și simt că cei mai mulți nu au dorința de a înobila festivalul prin modul în care se îmbracă la concert. Dacă nu ai smoking, măcar un costum poți să îmbraci cînd vii la festival. Poate fi și de in, că e vară. Inițial, eu am mers în smoking, dar în timp am fost și eu învins de trend-ul acesta informal și îmi pare rău. Mi se părea că dacă vin în smoking sînt un pic ciudat.

Dvs. pledați pentru smoking? De la cineva ca dvs. m-aș fi așteptat la o pledoarie pentru ținute cît mai informale...

Poți să fii casual chiar și în smoking. Pui niște adidași de un anumit fel și poți să-i asortezi într-o notă mai proaspătă, dar ai smoking! Mie îmi place mult să văd sala de concert cu doamne în rochii și bărbați în smoking. Asta e culmea fashion-ului! E un semn de respect pentru muzica de acolo. Plus că, dacă vii în tricou și cu blugi, nu-ți creezi tu ție starea propice pentru audiție. Știu ce spun pentru că simt asta ca actor. La teatru, repeți trei săptămîni fără costum și găsești conturul personajului, dar cînd vine costumul și-l îmbraci, intri în altă lume – aia e ceea ce cauți, devii ce trebuie să devii. N-aș zice că haina îl face pe om, dar îl ajută mult să fie ceea ce vrea să fie. Haina îți creează o anumită stare sufletească. Smokingul e starea pentru sala de concert de muzică clasică. Și mai ales acum, cînd sîntem complet confuzi în societatea românească, un plus de rigoare vestimentară a publicului festivalului ar face bine tuturor.

Mulțumesc mult, Tudor Chirilă. La ce concerte aveți bilet anul acesta?

Cu plăcere. Deși s-au cam scumpit biletele, am ținut anul acesta să am bilete la mai toată secțiunea „Mari Orchestre” din Festival. Voi veni sigur să ascult Filarmonica din Oslo, Orchestra Maggio Musicale Fiorentino și Concertgebouw. 

a consemnat Sever VOINESCU