Există mai multe feluri de a nu pierde un război
Sever Voinescu: O vorbă faimoasă rostită de W. Churchill în 1939, care ne vine în minte de cîte ori mai fac ruşii cîte ceva greu de înțeles pe lumea asta, spune: „Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister aflat în interiorul unei enigme”. Să încercăm să găsim cheia. Domnule Cosmin Popa, este literatura rusă cheia? Este ea utilă istoricului ca să înțeleagă ceva, cît de cît, din Rusia?
C. P.: Cel mai cinstit răspuns pe care l-aş putea da eu este: nu mi-am dat seama pînă acum. În anii pe care i-am petrecut în Rusia, i-am întîlnit pe Bezuhov, pe Bolkonski sau pe Natașa Rostova? Vă spun clar că nu. Noi subestimăm constant transformările culturale şi mentale pe care regimul sovietic le-a produs în mintea şi-n sufletul ruşilor. Sufletul rusesc, aşa cum îl întîlnim la Cehov sau chiar la Dostoievski, nu există. În schimb, cu siguranţă întîlnim în Rusia personaje rupte din Varlam Şalamov, din Soljeniţîn, din Rîbakov. Pe acestea le putem găsi tot timpul în Rusia. Dar acele personaje abisale, cu suflete foarte complicate, nu se întîlnesc la tot pasul în Rusia. Unde, fie vorba între noi, aproape nimeni nu mai citește marea literatură rusă. De curînd, un sondaj a arătat că mai puţin de 30% din elevii ruşi sînt în stare să identifice corect autorul romanului Război și pace. Literatura este o cale care-ţi deschide nu atît cunoaşterea ruşilor, ci mai degrabă apetitul pentru a-i cunoaşte, hrănind fascinaţia pentru acest popor.
S. V.: Război și pace a fost început de Tolstoi ca un roman despre întoarcerea decembriștilor din exilul siberian, urmare a reformelor lui Alexandru al II-lea. A ieșit altceva, mult mai complex, dar tema reformelor în istoria Rusiei mi se pare într-un fel fascinantă. Tot timpul se fac reforme în Rusia, ce se întîmplă, de fapt? Este o ţară în continuă reformă sau este o țară în care reformele sînt încercate la nesfîrșit pentru că eșuează mereu?
C. P.: Există o cheie culturală în care putem să citim istoria Rusiei și, în opinia mea, istoria intelectuală a Rusiei este mult mai spectaculoasă decît cea politică tocmai pentru că este mai degrabă un miraj decît o realitate. Decembriştii au încearcat o aproape stupidă lovitură de stat în timpul ceremoniei de întronare a noului împărat Nicolae I, în 1825. Ca să ridice soldaţii din gardă la luptă, ei au inventat o poveste despre Constituţie, cum că ar fi numele soţiei ducelui Constantin Pavlovici care ar fi trebuit înscăunat cu această ocazie, dar care renunțase la tron. Soldaţii au început să strige din răsputeri „Constituţia, Constituţia!” crezînd că strigă numele soţiei celui care urmează să fie împărat. În fine, se termină această poveste, decembriștii sînt arestaţi, sînt trataţi cu o duritate exemplară şi sînt trimişi în celebrul exil rusesc, în Siberia. Acolo, mulţi dintre ei – de altfel, oameni bine educați – ajung să trăiască în comunităţi organizate potrivit principiilor pe care le doreau traduse în viaţă în Rusia: principii biblice, politice, filozofice etc. Apar astfel familii, se nasc copii, se creează în Siberia o mică lume alcătuită după filozofia decembriştilor. În fine, a venit ziua în care Alexandru al II-lea îi ia locul tatălui său, Nicolae I. Decembriștii revin în Rusia europeană şi, ceea ce este foarte interesant, urmează o veritabilă epidemie de sinucideri printre ei. Forţaţi să trăiască din nou în Rusia reală, oamenii aceștia clachează. De fapt, foarte mulţi dintre ei mor după eliberarea din exil. Acesta este un episod care spune multe despre istoria politică a Rusiei. Acum, revenind la reforme. Cred că Alexandru al II-lea nu este exemplul cel mai bun pentru reforme eșuate. Reformele lui sînt, poate, printre cele mai reuşite din istoria Rusiei. Alexandru al II-lea a avut, poate, cel mai coerent program de reformă, pentru că Alexandru al II-lea începe cu ceva extrem de important. Dincolo de iobăgie – iobăgia în Rusia, ca şi în Principatele Române, nu e o chestiune care ţine atît de retardarea politică şi culturală a acestor spaţii. Ţine în primul rînd de insuficienţa banilor de pe aceste pieţe, care forţau pur şi simplu proprietarii de pămînt să menţină într-un soi de dependenţă ţărănimea, astfel încît țăranii să presteze munci. În Rusia se întîmpla acelaşi lucru, pentru că Rusia a avut întotdeauna un excedent de teritoriu şi un deficit masiv de oameni. Sigur că Alexandru al II-lea desfiinţează această iobăgie, dar face și două lucruri importante, care aveau să marcheze foarte mult Rusia pînă la 1917: înfiinţează un sistem judecătoresc independent, după model german, cu judecători inamovibili, şi dă autonomie universităților. Paradoxal, poate, este că aceste reforme nu au vrut să instaureze democraţia în Rusia, ci să menţină o autocraţie suportabilă. Alexandru al II-lea a înțeles foarte clar că autocraţia poate rezista doar dacă implementează un tip de nou contract social în următorii termeni: închidem orice discuţie despre politică, despre felul în care trebuie să fie construită politic Rusia, împăratul rămîne intangibil, puterea sa rămîne teoretic nelimitată, dar numai teoretic, și în schimb înfiinţăm instituţii care să dea posibilitatea unei existenţe politice neîngrădite. Şi aceste două instituţii pe care s-a bazat reforma lui au fost Justiţia independentă şi universitatea autonomă.
În ceea ce-l privește pe Tolstoi, se simte și la el un tip de ipocrizie oarecum specifică culturii ruse. Sînt sigur că dacă Tolstoi ar fi fost contemporan cu Războiul Patriotic, aşa cum numesc rușii războiul lui Napoleon din 1812, nu ar mai fi scris despre ororile războiului. El descoperă faptul că războiul este o calamitate cînd Rusia pierde acel război. De obicei, autorii ruşi nu fac asemenea descoperiri importante atunci cînd situaţia politică îi avantajează.
S. V.: Noi toți știm că Război și pace se deschide cu lungi conversaţii în limba franceză într-un salon din Petersburg. A fost deschidere a Rusiei către Franța, către Occident, la începutul secolului al XIX-lea, a fost doar mimetism superficial?
C. P.: Influenţa Occidentului în Rusia a fost extrem de puternică din perspectivă economică, militară, tehnologică în perioadele de dificultate politică a Rusiei. De aceea, această influență e detectabilă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. Pînă în 1917, însă, fenomenul acesta de occidentalizare a Rusiei a fost mai ales unul de suprastructură. N-ar trebui să ne mirăm de acea nobilime rusă care vorbeşte interminabil în franceză și e incapabilă să-şi exprime gîndurile în această mundană limbă rusă. Cred că la baza acestei dorinţe de împrumut era un complex al retardării pe care-l resimt mai multe spaţii politice. Sînt spaţii politice care pot avea un proiect politic extrem de ambiţios, dar au o structură societală predispusă mai degrabă spre un tip de provincialism. În momentele astrale de întîlnire cu o personalitate foarte puternică, aceste spații încearcă să rezolve complexul retardării tocmai printr-un asemenea împrumut masiv din Occident, în jurul căruia reconstruiesc societatea. Aşa se explică, printre altele, de ce marxismul a devenit atît de popular în Rusia. Capitalul lui Marx a avut cel mai mare număr de ediții în Rusia. De ce? Pentru că Marx rezolvă din cîteva cuvinte o dilemă civilizaţională a ruşilor pe care o pune cu totul în sarcina economiei spunînd, de fapt, că predestinarea nu e o chestiune de suflet, nu e o chestiune de soartă, ci este o chestiune legată de structura economică. Şi mai are o calitate marxismul: dă impresia oamenilor mediocri că sînt foarte inteligenţi, că pricep totul dintr-o dată. Marxismul explică totul atît de clar încît devine absolut inutil să mai citeşti şi alte cărţi.
Reîntorcîndu-ne la întrebarea ta, răspunsurile le putem găsi şi sînt valabile şi pentru ceea ce se întîmplă în Principatele Române, ceea ce se întîmplă în spaţiul german, ceea ce se întîmplă în bună măsură în spaţiul polonez. Acest mimetism atenuează complexele de inferioritate. În practică, istoria ne arată că acest efort mimetic este, de obicei, întrerupt de un cataclism politic şi rămîne la nivelul formei.
S. V.: Tot auzim despre „sufletul rus”, care iubește și urăște Occidentul în același timp, ca despre un fel de metarealitate care produce consecinţe politice. Este acest misterios „suflet rus” cauza nenorocirii din Ucraina? Este Putin produsul acestui „suflet rus”?
C. P.: Această relaţie ambivalentă cu civilizaţia occidentală este consecința unui fel de păcat originar: asta se întîmplă cînd eşti european, dar nu eşti occidental, dar vrei să trăieşti ca-n Occident. Mie mi se pare că retorica „sufletului rus” este cea mai mare păcăleală care putea fi administrată cultural poporului rus. Pe această idee a excepţionalităţii culturale și mentale ruseşti, a incompatibilităţii structurale, funciare cu Occidentul, a incompatibilităţii cu binele, de fapt, s-au clădit mai toate dictaturile acestei ţări. N-aș spune că Putin este chintesenţa „sufletului rus”, însă Putin este cea mai mare ispită pentru „sufletul rus”. Așa se și explică absenţa unei reacţii civice energie la absurdul pe care-l generează acest om în fiecare zi. Putin este perceput ca fiind semnul fatalităţii. Reiau ce spuneam la început: subestimăm transformările culturale pe care le-a produs regimul sovietic în Rusia. Aşa cum trebuie să acceptăm că există un „om nou” format în timpul regimului Ceauşescu pe care-l mai detectăm încă printre noi, azi, în România, aşa trebuie să acceptăm că există şi un „om sovietic” care nu numai că n-a murit în Rusia, dar a fost chiar resuscitat în ultimii douăzeci de ani. Întreaga dictatură a lui Putin se bazează pe ideea incompatibilităţii ruşilor cu Occidentul. Dacă Putin a făcut ceva cu adevărat rău pe termen lung este că aproape i-a convins pe ruşi că democraţia înseamnă anarhie, iar anarhia este începutul decăderii fără întoarcere a Rusiei. Aşa se explică şi absenţa reacţiilor de opoziție puternice în societatea rusă. Sigur că auzim de ruși care fug de mobilizare, dar în aceste cazuri lucrează mai degrabă instinctul individual de conservare. Dar faptul că trăim de zile bune într-o retorică a amenințării nucleare din partea Rusiei și, practic, nu există reacții semnificative de opoziție la această amenințare din interiorul Rusiei mă face să îl iau în serios pe acest bezmetic cînd spune de atît de multe ori că Rusia nu poate pierde războiul. Există mai multe feluri de a nu pierde un război, nu doar învingînd...
(fragment din dezbaterea „Război și pace. Ce ne spune Tolstoi despre sufletul politic al rușilor”, care a avut loc în seara zilei de 7 octombrie, în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)
Cosmin Popa este cercetător în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.
