Exilul ca întoarcere

„Exilul este o situație-limită, deloc spectaculară, în care încercarea e de fiecare clipă, clipă ce trebuie trăită decent, cu vorbe mărunte și atitudine exemplară, pentru că ești martor și martorii sînt obligați să-și păstreze cuvintele mari și țipetele pentru cei în numele cărora mărturisesc și cărora le sînt hărăzite alte suferințe, infinit mai grele.” (Unde scurte. Jurnal indirect, 1978)

Scrisul Monicăi Lovinescu gravitează în jurul a ceea ce, cu un termen general, numim jurnal. Autoarea se numără printre cei mai mari diariști români din secolul al XX-lea. Jurnal indirect, un implicit jurnal de lectură, publicat în scris după ce fusese mai întîi rostit (cele șase volume de Unde scurte cuprinzînd texte „integrale, prescurtate, uneori rezumate, din cele citite la Europa Liberă”), jurnal direct (cel din Unde scurte. Pragul, apoi cele șase Jurnale antume, urmate de Jurnalul inedit), jurnal transformat în memorii (La apa Vavilonului), jurnal confiscat de Securitate și, probabil, definitiv pierdut (cel din scrisorile ei către Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu), jurnal din vacanțe (misivele către Virgil Ierunca, după cum afirmă autoarea, fiind însă distruse de ea însăși) și, nu în ultimul rînd, jurnal rupt (la tot pasul, în notațiile de maturitate ale Monicăi Lovinescu, dăm peste înfricoșătoare mențiuni despre propriile scrisori și jurnale rupte, arse, distruse în fel și chip, într-un exercițiu de esențializare a memoriei decantînd pentru posteritate ceea ce îi aparține de drept) – a ține un jurnal este reflexul grefierului unei realități urmărite atent, cu îngrijorare activă, dintr-„o obsesie: soarta literaturii române” și cu „încăpățînarea de a nu accepta” maleficiile uitării. 

Legea ștergerii din posteritate a numelor irecuperabile pentru regimul politic trece, din realitatea socială în care a operat, în literatura Monicăi Lovinescu, sub numele „Doctrina”: „Bătrîna își risca viața (a și pierdut-o) ca să plătească datoria pe care eu și alții ca mine, atîția alții, o aveam față de litera L, față de o literă, de două litere, de o ființă, de mai multe ființe, de atîtea ființe. Iar cînd au recurs la foc, la fier și la umilire, a răspuns cu o simplă frază, pe un ton așezat, foarte calm [...]: – Vor fi urmări incalculabile!” (Cuvîntul din cuvinte, text original în limba franceză, datat 1955). Iar din literatura ei va trece, în sens invers, în cronica socială: „Uitarea de azi poate avea consecințe incalculabile”, avertiza Monica Lovinescu după patru decenii, în 1995, în cuvîntul-înainte al ultimului volum din seria Unde scurte.

A ține un jurnal era, de fapt, și un element de educație. Intelectualii respirau, cel puțin pînă în interbelic, un aer analitic, populat de probleme ale conștiinței de sine. Este relevantă în acest sens autoîncadrarea paradoxală (căci defazată cronologic), subiectivă a Monicăi Lovinescu, mărturisind „o impresie de care nu mă pot dezbăra: aceea de a face parte din generația celor din prima perioadă a «Sburătorului»”. Cenaclistă din fragedă copilărie și pînă în anii primei tinereți, în țară, apoi, la Paris, participantă la cenaclurile altora, ea a transformat casa din Rue François Pinton într-un cenaclu sui-generis, cu mize mai semnificative decît „simpla” consacrare literară.

Monica Lovinescu s-a ilustrat atent – în linie... lovinesciană – în critica de întîmpinare. Aceasta reprezintă gestul critic primordial, creator de canon, părtaș la destine și martor al istoriei literare. În această calitate, îi datorăm numeroase prime recenzii la texte ale unor autori care vor deveni ulterior nume importante în literele românești. Demersul ei critic integral depășește însă cu mult critica de întîmpinare. Este greu de încadrat, căci presupune o critică a actualității, ca formă supremă de jurnalism asociind critica literară, critica socială și ideologică, cronica și recenzia și oferind o reacție în timp real la istoria mare. 

Volumele ei sînt pline de ecouri la evenimentele lui 1968, la Mișcarea Goma, din 1977, la revolta de la Brașov a muncitorilor, din 1987, de comentarii după congresele scriitorilor sau ale PCR ș.a.m.d., de reflectări directe ale unor crize în desfășurarea lor (cum ar fi momentul 1989 și anii următori). Undele scurte amalgamează subiectele (cronicile dedicate autorilor români alternează cu cele dedicate unor autori ruși, francezi, cehi, britanici etc.), precum și genurile abordate (cronicile literare, cu cele dramatice, muzicale, de pictură sau privind alte arte ale spectacolului, precum și cu comentarii despre procese politico-literare, dezbateri, premii, antologii). Toată viața culturală o interesează însă sub specia relevanței față de mediul românesc al vremii și mai ales față de o sperată posteritate lungă, în care valorile să se poată reașeza firesc. 

Autoarea cultivă, așadar, avant la lettre abordarea documentară a elementelor culturale ca locuri ale memoriei. Pentru a-i putea înțelege resortul, să ne amintim că începuturile Monicăi Lovinescu în critica literară radiofonică au coincis cu perioada cînd scriitorii epurați în țară se numeau Eminescu, Maiorescu, Blaga și cînd nume odată mari se convertiseră, prin practica scrisului proletcultist, în opusul lor. Or, toate acestea trebuia să fie consemnate, căci „singura șansă de ireversibilitate este tocmai în memoria celor întîmplate”. 

Un (neverosimil!) centenar în căutare de precizări, definiri, determinări și stabilitate a survenit între timp. Aparatul fotografic al posterității încearcă să focalizeze chipul Monicăi Lovinescu într-o imagine de grup a literaturii române. Dar nu reușește. Imaginea este în mișcare. Să nu ne înșelăm: avem acum, în societatea românească, reacții polarizate, unele chiar vitriolante, față de moștenirea Monicăi Lovinescu, iar acest lucru este specific secvenței temporale pe care am putea-o numi trecutul-încă-prezent. 

Istoria recentă este un gen cu totul deosebit de istorie; este chiar genul cel mai apropiat de definiția însăși a domeniului (a istoriei), adică cel care surprinde memoria in the making. Dar, în același timp, este și cel mai dificil dintre domeniile istoriei – trecutul apropiat fiind, de fapt, încă-prezentul nostru. Locul definitiv al Monicăi Lovinescu în canonul cultural românesc nu este încă fixat. Posteritatea nu operează cu prezențe, ci cu nume și cu ierarhii pe care din timp în timp le revizuiește și le alimentează cu nume noi, redescoperite, lăsîndu-le să cadă în uitare pe altele, care au făcut cîndva epocă. Monica Lovinescu, însă, continuă să aibă un soi de prezență, generată de viața lungă a încă-prezentului nostru, ca societate. 

Monica Lovinescu încă „joacă” la masa prezentului nostru: este contestată de unii, urîtă și defăimată de unii, apreciată la superlativ de alții, iubită de puțini, cunoscută de și mai puțini. (Așa cum este și firesc și cum se întîmplă, de altfel, cu toți actorii culturali importanți, în timpul ce li s-a dat.) Pentru ea, acest timp continuă încă. Cum, de altfel, se prelungește peste noi și jumătatea de secol căreia i-a fost martor fidel. Respirația lungă a istoriei noastre recente n-a ajuns la expirul final; încă palpită, în prezentul nostru, trecutul nostru apropiat, cel care ne creează identitatea. Din acest unghi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sînt încă prezenți. Și, ca să cităm explicația oficială pentru refuzul unui rector ieșean de a le permite să se adreseze corpului universitar cu ocazia uneia dintre primele lor vizite în România anilor ’90, pentru unii sînt încă chiar „persoane controversate”. Hotărît lucru, a fost un centenar prea scurt!

Spre deosebire de exilații care au plecat definitiv, Monica Lovinescu s-a întors în țară complet – prin tot ce a făcut, prin consecvența cu care și-a continuat, decenii de-a rîndul, dialogul cu publicul din țară și înfruntarea cu autoritățile politice din România comunistă și postcomunistă, cărora le-a ținut în față oglinda nemincinoasă a societății civile. Nu s-a întors cu mîna goală, ci cu ceea ce ea însăși numea „arhivele exilului”. Exilul a fost, în cazul ei, scenografia pe care, precum în montajele avangardiste, desfășurarea spectacolului o contrazice.

Cînd generațiile aflate în activitate în viața noastră culturală nu se vor mai recunoaște, cu nume și prenume, în critica Monicăi Lovinescu, scrisul ei va fi reevaluat obiectiv și va crea canon. Așa cum a făcut-o și E. Lovinescu-tatăl, care (acum aproape că ne vine greu să credem!) a fost un nume interzis timp de decenii. Canon literar, desigur; dar, spre deosebire de Lovinescu-tatăl, și canon istoric. Monica Lovinescu, „scribul” creator al unei vaste arhive contemporane, are încă multe de spus. 

„De azi-dimineață, scriu totul în registrul meu. Da, trebuie să notez. Am înțeles. Iată complotul meu. Și hotărîrea mea. Dacă nu am șansa de a rămîne în viață pînă în ziua acelor urmări, ei bine, asta e. Registrul însă va fi pregătit. De mine, scribul din brigada a cincea – secția a treia – de urmărire penală a literelor. Plătindu-mi astfel datoria față de arhivele în care m-am născut, față de literele care m-au crescut, față de această Bătrînă prin care mi-am cunoscut strămoșii, față de șirul de scribi din care mă trag și din care sînt ultimul, față de acest alfabet ce mi-a fost lăsat moștenire, față de șirul de evenimente ce vor avea loc fără mine. 

Eu, scribul, îmi voi face datoria. Cronologia va fi stabilită, comentariile vor fi scrise, faptele vor fi prinse în litere și închise în cuvinte.

Eu, scribul, născut în arhivă, mă întorc în arhivă. Devin arhivă, devin memorie.” (Cuvîntul din cuvinte)

„Agonia totalitarismului”

În 1974, cînd își publica la Madrid primul volum din Unde scurte, Monica Lovinescu vorbea despre „agonia totalitarismului”, după un deceniu de „liberalizare” din care nimeni „nu a ieșit nevătămat de false speranțe”, dar și despre „evaziunea estetică” ori despre „originalitatea cazului românesc” (talente fără conștiințe). Pe 12 decembrie 1989, într-o intrare de jurnal din Unde scurte V, mărturisea entuziasmul înfrigurat care cuprinsese exilul și disidența: „Ne este foarte greu să ne mai apărăm de ravagiile speranței”. 

Mereu gata să spere în miracole, dar și mereu în gardă împotriva propriului optimism, Monica Lovinescu a țintuit cu privirea directă a lucidității un spațiu simbolic căruia îi aparținea prin naștere și prin vocație: cultura română – și în primul rînd literatura. Creionîndu-și, în fișa de autor, semnele timpurii ale vocației literare, pe un ton voit sec, Monica Lovinescu nota că la vîrsta de opt ani (în 1931) i se publica un basm în revista Dimineaţa copiilor, la vîrsta de 15 ani îi apăreau nuvele şi schiţe în revistele Vremea şi Kalende, sub pseudonimul Ioana Tăutu, iar după moartea lui E. Lovinescu, în 1943, publica sub propriul nume romanul În contratimp în Revista Fundaţiilor Regale, în foileton – „le găsește pe toate sofisticate și artificioase”, concluziona casant.

Manuscrisul cu care se prezenta în 1955 Monica Lovinescu la editura Denoël din Paris s-a intitulat Mots à Mots. Alte două titluri posibile, eliminate de autoare în decizia finală, au fost Réquiem pour une distance și Pour le mieux dans le meilleur. A publicat în limba franceză, în revista Cahiers de L’Est, 4/1975, doar două fragmente, cel despre secta discreţilor și cel despre frumoșii șerpi la a căror mușcătură au dreptul numai logodnicii (textele cu numerele 3 și 15 în traducerea lui Emanoil Marcu, intitulată Cuvîntul din cuvinte, publicată în 2007). 

Dreptul de a judeca demisiile etice ale profesioniștilor cuvîntului i-a revenit Monicăi Lovinescu tocmai întrucît ea însăși ar fi putut alege un destin de scriitoare, la care o îndreptățeau talentul, educația, inteligența și atîtea alte imponderabile care au trecut în memorialistica și în cronicile ei. L-ar fi putut alege, însă l-a sacrificat. 

„Mai rămîne de elucidat relaţia mea cu scrisul. Rilke mă ajutase s-o complic cu sfatul său aprig din Lettre à un jeune poète. „Spovedește-te ţie însuţi: dacă scrisul ţi-ar fi interzis, ai muri? În ora cea mai tăcută a nopţii tale pune-ţi această întrebare.” Mi-o puneam nu doar în noaptea adîncă, ci ori de cîte ori intriga unui roman se închega fără voia mea, personajele se instalau sîcîitoare, cîteva cuvinte se cereau neapărat integrate într-o frază. Nu mai avea nimic de-a face cu scrisul inocent – chiar dacă neizbîndit – din adolescenţă. Orice proiect te culpabiliza: ai muri dacă...? Într-o astfel de neînţelegere cu mine însămi n-am mai terminat decît o nuvelă intitulată tocmai «Acum se moare» (publicată într-o revistă românească din America de Sud) și un volum de proze – în franceză. Mi-am refuzat luxul ficţiunii poate și pentru că istoria impunea alte figuri ale morţii. De fapt, începuse să se moară mult în România și pentru a mă pune – fără speranţă, dar cu atît mai necesar – de-a curmezișul inevitabilului, simţeam din ce în ce mai clar că trebuie să sacrific ceva.” (La apa Vavilonului, 2008)

Opusul literar „ultim”, după care și-a propus (din fericire, fără să reușească) să renunțe la vocaţia de scriitoare, este volumul de proze Mots à Mots. Textele reunite în ediția românească sub titlul Cuvîntul din cuvinte sînt niște parabole cu caracter predominant dramatic; specia din care fac parte nu pare a fi romanul, nici nuvela. Încadrarea ca roman a fost postumă. Autoarea nu le-a gîndit așa, ci a ales subtitlul Récit. Recontextualizate ca proze/povestiri, fragmentele ce formează Cuvîntul din cuvinte își cîștigă o necesară autonomie unele faţă de altele. Diversitatea naratorilor nu este strategică și nu se cere interpretată „cabalistic”. Ceea ce apare evident este doar unitatea de viziune a textelor. Și premonițiile – am putea adăuga noi, judecînd dinspre posteritate.

Un exemplu: în textul cu numărul 12, o femeie, obișnuită să uite mult și repede, se pomenește că nu poate opri de la ștergere nici cel de-al patruzeci și nouălea chip de bărbat pe care și-l procurase, cum nu le putuse opri nici pe celelalte patruzeci și opt. Uitarea, numită în text „Doctrina”, transforma imediat orice faţă apropiată într-o simplă piele fără trăsături. Metafora uitării ca doctrină ideologică (în care politicul și mistica se îmbină inextricabil) este perfect aplicabilă societății românești, pînă în cel mai proaspăt prezent. Monica Lovinescu a practicat lectura realității prin parabolă, iar în Cuvîntul din cuvinte jonglează cel mai deschis cu acestă tehnică; însă mecanismul lecturii în cheie parabolică este lesne de identificat și în multe dintre paginile ei de critică literară și socială. 

Cuvîntul din cuvinte este și literatură, și document autobiografic, și radiografie a totalitarismului. Proza ei nu are desfășurare epică, ci dramatică; nu propune explicaţii, nu analizează, ci exprimă tensiunea absurdului deja instalat, cu care nu se mai poate lupta, într-o lume care și-a produs deja mutanţii. Textul este scris din interiorul atmosferei irespirabile a totalitarismului, nu prin opoziţie dinafară la ea, cum era cazul la Koestler și Orwell. Poate că ar trebui pus faţă în faţă mai degrabă cu așa-zisa literatură proletcultistă și cu cele mai banale buletine de știri ori statistici comuniste despre „viaţa fericită” a poporului (căci doar limba de lemn a acestora ar putea oferi un termen de comparaţie potrivit). 

Bineînţeles că există o uriașă diferenţă între produsele proletcultismului și lumea pe dos din prozele Monicăi Lovinescu – și aceea este arta. Absurdul se transfigurează prin scris. Există însă și o uriașă asemănare – autenticitatea. Şi unele, și celelalte exprimă realitatea totalitarismului din interiorul ei. De pe poziții ireconciliabil opuse.

Astrid Cambose este cercetător științific la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Academia Română, Filiala Iași.