Evaluarea cercetării
Înainte nu era mai bine. Exista o comisie CNATDCU, condusă multă vreme de Eugen Simion, care valida titlurile de conferenţiar şi de profesor, precum şi conducerea de doctorat. Care titluri erau cîştigate în urma unor promovări, nu concursuri – rareori erau doi candidaţi pe un post. Aceste pseudoconcursuri erau decise de comisii locale de bună-credinţă, iar de membrii lor depindea totul. Rezultatul a fost că, pe lîngă oameni care şi-au meritat cu prisosinţă titlurile şi posturile, foarte multe poziţii (inclusiv de putere) au fost ocupate de universitari fără operă. S-a întîmplat aşa nu doar în obscure universităţi de provincie, sau la „particulare“, ci şi în mari instituţii de stat.
Aşa stînd lucrurile, încet-încet şi-a făcut loc ideea că ne-ar trebui nişte „criterii obiective“. Drept pentru care fiecare domeniu a început să-şi stabilească praguri specifice: număr de cărţi publicate, număr de articole, număr de citări, număr de granturi cîştigate etc. Criterii cantitative, pentru început. La presiunea unora dintre jucători, arbitrii au acceptat treptat şi criterii calitative: revistele şi editurile au fost clasificate – conta mai mult, în unele domenii, să fii publicat în străinătate, de exemplu. Dar accentul a rămas pe partea cantităţii.
Din 2003, cred, a început să se vorbească mult despre „cotarea ISI“ şi despre „factor de impact“. E vorba despre un clasament al revistelor în funcţie de numărul de citări primite de articolele publicate de acea revistă. O organizaţie (privată), numită Institutul Thompson-Reuters, întocmeşte anual o listă de reviste din fiecare domeniu (de exemplu, matematica are, în 2013, aproximativ 300) pe care o ordonează după mai multe criterii, cel mai comun fiind factorul de impact (FI) calculat pentru anul N ca raport A/B, unde B e numărul total de articole publicate de revistă, în anii N-1 şi N-2, iar A e numărul de citări obţinute (tot în reviste din listă), în anul N, de aceste articole. E o măsură grosieră a calităţii unei reviste reflectate în impactul ei imediat în comunitatea domeniului. În lipsă de altceva mai bun, o parte a comunităţii ştiinţifice de la noi a cerut, din ce în ce mai insistent, să se adopte acest criteriu de clasificare şi, pe baza lui, să se stabilească praguri pentru titluri. Discuţiile au fost multe, contradictorii şi contondente.
Partizanii sistemului – printre care m-am numărat – argumentau că, oricum, un cercetător bun a publicat în asemenea reviste, ierarhia după FI coincizînd, în mare, cu aceea informală a fiecărui domeniu. Adversarii susţineau – nu fără dreptate – că nici un criteriu scientometric nu poate înlocui dreapta judecată a experţilor. Partizanii FI replicau spunînd că nu avem destui experţi de bună-credinţă, dovadă titlurile de carton care umpluseră universităţile. În plus, standardele acestea sînt minimale, reprezintă minima decenţă – de la ele încolo intervin experţii şi analiza amănunţită a publicaţiilor. Adversarii, mai ales umaniştii, spuneau că Noica n-a avut articole ISI.
Discuţia promitea să fie fără de sfîrşit. Pînă la urmă, s-au introdus nişte standarde naţionale care impuneau şi un număr minim de articole ISI – pe lîngă multe alte cerinţe. Cotitura s-a produs în 2011. S-au introdus standarde naţionale bazate pe o rafinare a FI, cu praguri numerice specifice fiecărui domeniu. Praguri pe care, pentru conferenţiar, de exemplu, le îndeplinea orice postdoc dintr-o universitate bună din Vest – dar care, la noi, nu erau atinse de mulţi dintre conferenţiarii şi chiar profesorii pe rol. Trebuie spus că pragurile nu au fost negociate în comunitate, ci stabilite, în fiecare domeniu, după simulări, de către experţi recunoscuţi ca atare. A fost multă frustrare. Dar era (este) şi multă impostură în sistem, şi asta a fost singura modalitate găsită de a lupta împotriva ei.
Din păcate. Pentru că, după cîţiva ani, metoda s-a întors împotriva celor care o susţinuseră. Inventivi, unii cercetători români au găsit antidotul. În loc să se străduiască să publice în revistele cunoscute, au lansat cuvîntul de ordine: „Ne trebuie propriile reviste ISI.“ În scurtă vreme, reviste româneşti obscure au reuşit să intre pe selecta listă şi să-şi crească factorul de impact. Cum? Foarte simplu. Sursa cotării şi a FI fiind citările, s-au pus la punct, mai mult sau mai puţin pe tăcute, mecanisme de citare între amici sau între reviste prietene. S-a rezolvat. Trebuie adăugat că şi reviste străine au avut acelaşi comportament fraudulos. Ierarhia după FI e mult distorsionată acum. În consecinţă, aceleaşi articole nesemnificative sînt publicate bine, în reviste româneşti „prestigioase“, standardele sînt îndeplinite – din 2012 au şi fost modificate, democratic, în sensul dorit de majoritate. Ce mai poţi să zici?
Au avut dreptate adversarii standardelor scientometrice, aceia care spuneau că nimic nu poate înlocui judecata experţilor? Pare că da. De fapt, nu e chiar aşa. Dacă am avea comisii corecte, care-şi fac treaba, puţin ar conta că standardele minimale sînt trucate. Nici nu ar fi nevoie de standarde naţionale, de CNATDCU, conferirea titlurilor ar fi apanajul universităţilor, în virtutea autonomiei. Dar, ca şi înainte, comisiile noastre sînt laxe şi, mai mult, acum fetişizează numerele. Cînd pe un post ai un singur candidat şi acela îndeplineşte standardul minimal, cum să nu-l faci profesor?
Nu cred că ne putem permite să renunţăm la standardele acestea. Dimpotrivă, cred că trebuie să le schimbăm, în pas cu inventivitatea impostorilor – conştienţi, însă, că vom fi întotdeauna cu un pas în urmă. Pentru că, pe onestitatea comisiilor, încă nu m-aş baza.
Să facem, deci, planuri pe termen lung. Aşa cum fac şi „ei“. Doar nu degeaba au ordonat urgent şi renunţarea la bacalaureat. Or fi ştiind ceva.
Liviu Ornea este profesor de matematică la Universitatea Bucureşti.
