Europa, între Venus și Marte

Cornel BAN
Publicat în Dilema Veche nr. 938 din 31 martie – 6 aprilie 2022
Europa, între Venus și Marte jpeg

Poate Europa să înfrunte neoimperialismul rusesc, virajul politicii externe a SUA spre zona Pacificului și spectrul catastrofei climatice fără o mobilizare imensă de resurse economice care să îi asigure securitatea? Pe scurt, în actualul context, mai poate Europa trăi fără un sistem de planificare indicativă a cererii și ofertei, în cadrul sistemului economic bazat în principal pe proprietatea privată?

Termenul de planificare ne amintește de ceaușism și cel de economie de război ne dă fiori pentru că este adesea asociat cu economia militaristă a Reich-ului german. Uităm însă că Franța și-a triplat PIB-ul postbelic cu planificare indicativă și că SUA lui Roosevelt a făcut același lucru în vreme de război. Mai uităm și că, în criza COVID, pînă și în spațiul public generalist termenul de economie de război a fost înmuiat și extins  pentru a fi aplicat oricăror forme excepționale de cheltuieli publice și de centralizare a mobilizării resurselor pentru a asigura securitatea, solidaritatea și moralul pe un anumit teritoriu în fața unor amenințări grave la adresa acestuia. De la intervenția statelor pentru a-și asigura numărul necesar de ventilatoare medicale la asigurarea veniturilor celor trimiși în șomaj și producția (și lupta) pe vaccinuri, aceste intervenții extraordinare au devenit curente pînă și în cele mai liberale sisteme. Dacă mai țineți minte, modelul ultim al unui sistem medical fără penurie în prima fază a pandemiei era economia de război finlandeză aplicată sistemului de protecție civilă.

Însă, dacă în vremea COVID-ului aceste măsuri erau un fel de „economie de război fără război“, șocul produs de invadarea Ucrainei legitimează deja și o economie de război aproape clasică, în care „autonomia strategică“ a Europei în termeni militari și energetici se va consolida într-un ritm greu de intuit înainte de 24 februarie 2022. Dacă această transformare economică nu va veni cu prețul conflictelor și șubrezirii imperfectelor sisteme politice liberale pe care le avem, s-ar putea ca rezultatul să fie exact autonomia europeană și tranziția verde pe care nu prea reușeam să le punem pe roate cu viteză suficientă.

Amenințări existențiale și punerea economiei de piață în ham

Adam Tooze este, fără îndoială, marele intelectual al crizelor multiple cu care se luptă Occidentul de peste un deceniu. Lectura Charbook-ului său este, pentru mulți din bula mea academică, lentila principală cu care încercăm să defrișăm hățisurile bombardamentului informațional. Însă cartea care l-a facut celebru, Wages of Destruction, arată că ce a pulverizat pînă la urmă mașina de război nazistă a fost forța superioară a economiilor de război sovietică și americană. Germania nazistă a fost, practic, înecată în primul rînd de produsele de oțel ale celor două state (ulterior rivale), ambele fiind și mult mai competitive, în feluri extrem de diferite, decît a putut fi Germania lui Hitler în a-și reorganiza economia de pace în economie de război. Și dacă pentru sovietici replierea economică s-a făcut în cadrele sistemului de planificare stalinistă atît de bine cunoscută, în SUA mobilizarea economică s-a făcut strict în cadrele economiei private.

Invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, luarea în calcul a extinderii războiului la vest de Ucraina, spectrul războiului nuclear invocat de Putin și amenințările formulate de acesta la adresa Finlandei și Suediei au zguduit fundamentele Europei ca mare putere comercială. Pentru europeni, războiul interstatal european, cu divizii de blindate în mișcare, asedii urbane și lovituri aeriene pe scară mare, ținea de nișa mirosind a naftalină a istoricilor militari. „Continentul întunecat“ al lui Mark Mazower a redus masiv cheltuielile militare pînă la punctul în care țări europene mari ca Germania au ajuns să aibă armate atît de prost echipate (la un moment dat, Luftwaffe mai avea patru avioane gata de luptă!) încît se cam rîdea de ele în cercurile profesioniste din SUA și China. Cu puțin timp înainte de război, Olanda trimitea la fier vechi întreaga sa flotă de tancuri. Cu excepția SUA, nici un stat membru NATO nu avea capacitatea logistică de a muta trupe la o scară suficientă din Est în Vest. Întreaga armată franceză ar avea muniție pentru un război de amploare medie de patru zile.

Cam toate țările europene au probleme imense în a recruta soldați. Contingentele de soldați ale Europei continentale trimise în nefericitul și eșuatul „război împotriva terorii“ condus de Washington au fost minore și vulnerabile chiar față de inamici facili. Extinderea NATO spre Est, atît de invocată de cei care „înțeleg“ invazia, s-a făcut fără baze militare permenente de tipul celor pe care le vedem în Germania, de pildă, contingentele americane fiind trimise practic în voiaj și, în general, cu blindate ușoare. Pentru a menaja susceptibilitățile Rusiei și a-și confirma oarecum ipoteza despre imposibilitatea unor amenințări militare reale pe continent, europenii au fost foarte atenți să nu aibă mai mult decît o prezență militară simbolică în Est. Lăsînd SUA la o parte, ideea că elementul european al NATO ar amenința în vreun fel, nemaivorbind de „încercuire“, Federația Rusă e de un rizibil caragialesc. Practic, Europa a petrecut ultimii douăzeci de ani dezarmîndu-se.

Cu toate problemele lor proliferînd, europenii și-au asumat această opțiune de continent al păcii, nu al diviziilor blindate, de lume care își asumă avangarda luptei împotriva dezastrului climatic în desfășurare. Pînă la urmă, Europa a fost locul cel mai violent din lume secole la rînd, este locul din care au plecat expansiuni imperiale care au devastat alte continente pe o scară extraordinară și din care au pornit două războaie care au dus numărul victimelor la zeci de milioane. Apariția UE este legată de mobilizarea politică împotriva războiului European, iar modul în care a fost gestionat Războiul Rece a reflectat constant preferințele anti-escaladare ale europenilor.

Înapoi pe Marte

Războiul lui Putin, însă, a pus capac acestei faste perioade istorice în care Europa plecase de pe Marte pe Venus. A scos Europa din liberalism internaționalist (și postmodernism, ar zice unii) și a tîrît-o înapoi în realismul ofensiv, spațiu în care puterea se măsoară nu doar în bani, ci și în arme. Expresia de pe fața Verzilor si social-democraților din Bundestag cînd votau cele 100 de milioane de euro pentru înarmarea Germaniei va rămîne antologică pentru acest cutremur al unei lumi care lua pacea europeană ca ipoteză de plecare la orice, ordine construită cu greu în decenii întregi.

Invadarea Ucrainei și ce i-a urmat a dezlănțuit cîinii războiului într-o versiune mutantă de la care putem aștepta orice, inclusiv războiul terminal de anihilare nucleară. Prin urmare, în absența opțiunii celei mai rationale, dar și cel mai greu de implementat (tratate internaționale de demilitarizare reciprocă și mai ales de eliminare a armelor nucleare), Europa își dă seama că nu își poate permite riscul posturii de a alege între capitulare la prima ofensivă de arme întrunite inițiată de o Rusie militaristă și recurgerea la contralovituri nucleare. Opțiunea tragică, însă inevitabilă, a reînarmării europene este întărită de volatilitatea politică din SUA, țară a cărei umbrelă militară a fost dovedită ca fiind extrem de precară atunci cînd la Casa Alba a ajuns Trump și care, la o adică, ar putea fi „strînsă“ și repatriată dincolo de ocean, în viitoarele cicluri electorale. Conceptul de „autonomie strategică“ de care se vorbea în Europa în perioada trumpismului este din nou pe tapet într-un moment în care Europa s-a trezit total descoperită nu doar sub aspectul surselor energetice, ci și din punctul de vedere al securității clasice.

Economia de război cu sau fără război

Cînd guvernul roșu-verde din Danemarca anunță o mărire substanțială a cheltuielilor militare și cheamă țara să voteze intrarea în politica de apărare comună a UE îți dai seama cît de real este sentimentul de vulnerabilitate adus de războiul lui Putin pînă și în cele mai postmateriale universuri. Situația se repetă în alte țări europene. Indiferent de ideologie, guvernele par a se îndrepta cu pași repezi spre sisteme de gestiune centralizată a producției și comercializării de armament, a sistemelor de apărare civilă și de medicină de urgență.

Trebuie, însă, să păstrăm proporțiile: dacă într-o economie de război tipică se ajunge ușor la bugete de apărare de peste 10-20% din PIB, în Europa procentul va sări spre 2,5% din PIB doar în țările mai sărace din Est, ținta de 2% din PIB pentru apărare fiind rostogolită în general după anul 2030 în cea mai mare parte a Europei de Vest. „Marea înarmare“ europeană este, de fapt, un efort suplimentar de 0.5% din PIB, sumă care ideal ar trebui să fie alocată pe calea unor achiziții coordonate între producătorii europeni și prin politici de inovare care să poate avea utilizări duale în economia civilă, așa cum fac de fapt Statele Unite. Nu este o creștere mare, în aparență, însă pe fondul măririi ratei dobînzii ca urmare a puseului inflaționist, va fi greu de colectat acea jumătate de procent în plus fără a tăia de la sănătate, învățămînt, cultură. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că economia de război europeană va presupune fie austeritate de cheltuieli bugetare, fie lupta cu fentarea (în general legală) a fiscului de către marii contribuabili, opțiuni precum datorii mai mari sau represiune financiară nefiind încă discutate. Vom vedea cum se va rezolva politic această dilemă.

Dacă economia de război convențională nu pare a fi o provocare bugetară de tip „războiul lumilor“, cea care ține de autonomia energetică este altă mîncare de pește. Aspectul este crucial, opțiunile Europei în legătură cu conflictul din Ucraina fiind constrînse mai mult de dependența sa de gaz și petrol rusesc decît de diviziile blindate ale Rusiei. Or, aici efortul bugetar va trebui să fie gigantic (estimarea este de 5% din PIB în fiecare an pînă în 2050) dacă se dorește să nu se deraieze de la obiectivele decarbonizării asumate de europeni.

Semnalele de pînă acum arată realism la nivelul UE: după un interregnum în care gazul rusesc va fi înlocuit pînă în 2027 cu gaz lichefiat din Norvegia, SUA și din țările Golfului, ținta de termen mediu și lung este o mare ofensivă a regenerabilelor însoțită de o combinație de nuclear și hidrogen verde (practic, hidrogen obținut din energie eoliană). Germania încă rezistă la opțiunea energiei nucleare, dar vom vedea cît timp. Vorbim, practic, de o mare electrificare, proces care peste tot a presupus intervenții statale masive atît în planificarea, cît și în execuția infrastructurilor relevante. Cu fiecare centrală pe gaze înlocuită de complexul regenerabilo-nuclear, cu fiecare locomotivă sau camion Diesel înlocuite cu una/unul pe hidrogen verde (țări ca Austria au început deja acest proces, Franța livrînd deja aceste locomotive), Europa se va îndepărta de spectrul insecurității și dependenței care o afectează acum. Cum va plăti această tranziție fără a disciplina capitalul financiar, pedepsindu-l pentru investițiile în combustibili fosili, sau fără a pune capăt în mod real dezmățului evazionist și fără a fi susținută de politica Băncii Centrale Europene? Problema va fi industria auto europeană, un sector strategic, unde tranziția spre propulsia electrică înseamnă dependența de litiumul adus din China, țară a cărei interdependență economică cu Europa ar putea fi chestionată la un moment dat de Beijing, dacă relația Vestului cu China se va tensiona excesiv.

După anumite conflicte militare, beneficiind de constelații politice favorabile, unele societăți au învățat să rezolve mai bine unele probleme colective pe care nu le puteau rezolva în timp de pace. De la Theda Skocpol știm că sistemul american de securitate socială, atîta cît e, își are originile în Războiul Civil american și problemele veteranilor de război. Practic, toată literatura despre originile amplorii luate de statul bunăstării european începe cu traumele ultimului război mondial și aceluiași cataclism i se atribuie capacitatea statelor de a concepe și executa politici fiscale și monetare complexe care au făcut posibilă extraordinara expansiune economică postbelică. Oare transformările aduse de COVID, războiul cu Ucraina și Războiul Rece 2.0 vor lăsa Europei și o moștenire pozitivă peste stratul gros, dar deja familiar de orori sau vom rămîne doar cu ororile?

Cornel Ban este doctor în economie, cercetător și profesor la Copenhagen Business School.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Doliu în sportul românesc: Baschetbalista Alessia Maria Raiciu s-a stins în ziua în care a împlinit 18 ani
O veste cutremurătoare a apărut, astăzi, pe pagina de Facebook a Federaţiei Române de Baschet, în legătură cu o jucătoare extrem de promiţătoare.
image
Cherofobia: teama de a fi fericit sau „după bine vine rău“. Cum se manifestă, care sunt semnele
Unele persoane simt aversiune faţă fericire, fără a avea un motiv raţional pentru acest lucru. În termeni de specialitate, această formă de anxietate se numeşte „cherofobie“, iar cei afectaţi fac tot posibilul să evite sentimentul de fericire.
image
Afacerile bănoase cu o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie, făcute de un poliţist în timpul serviciului
Fost adjunct al Poliţiei Mioveni, comisarul Marius Aioanei a făcut, timp de patru ani, numeroase afaceri bănoase în timpul serviciului, deşi acest lucru este interzis de lege. Poliţistul promova constant pe Facebook două firme deţinute de către familia sa, o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.