Europa e întotdeauna un trecut

Poate că enunţul din titlu sună paradoxal, chiar ciudat. Oricine poate să conteste această afirmaţie. Din perspectiva unor dovezi la îndemînă, Europa este o prezenţă manifestă şi inevitabilă. S-ar putea spune că este, mai mult decît oricînd, o entitate reală şi dinamică. Cu toate acestea, eu interpretez acest titlu literal. O să explic cu trei argumente de ce - după părerea mea - Europa e întotdeauna un trecut. Pe urmele lui Platon şi Kant, reduc Europa la idee, în sens strict filozofic. Este o idee primordială, care vine de demult, din trecutul istoric şi filozofic: Platon a formulat corect opinia că rădăcinile şi tulpina unor asemenea idei vin dintr-o raţiune superioară. Putem aspira să accedem la aceste idei, rătăcite acum în lumea noastră pămînteană, nu prin mijloacele acţiunii politice şi economice sau prin cele ale experimentului social empiric, ci prin mijloacele anagnorsis-ului filozofic. Ideea transcendentală a Europei a devenit cunoscută raţiunii umane, în ultimul moment, cînd raţiunea omenească a îndrăznit să năzuiască la însuşirea lumii mitice a Zeilor, interpretînd mitul lui Zeus şi al Europei. Ca orice idee transcendentală, Europa nu este preluată din lumea empiric tangibilă, de perceput prin simţuri şi posibil de verificat istoric. Dacă există cineva încredinţat de contrariul, sînt gata să-l ascult. Dar nu o să fiu cîtuşi de puţin de acord. Ideile preced orice realitate şi furnizează, componentelor ei contradictorii şi incompatibile, acel nivel de bază al unităţii de care existenţa umană nu se poate lipsi, dacă tinde să fie suportabilă. Ca idee transcendentală, Europa nu se poate realiza în vreo formă concretă, empirică, evidentă senzorial şi istoric verificabilă. Într-un cuvînt, în sens transcendental şi temporal, Europa va fi întotdeauna un trecut şi, fiind o idee, în sens platonician şi kantian, ei nu îi poate corespunde nici o realitate. Între ideea Europei şi realităţile politice şi economice, trăite astăzi de atîţia oameni, se află o graniţă inviolabilă. Iată un singur exemplu: există o graniţă de netrecut între conceptul egalităţii politice şi legale, componentă esenţială a ideii europene şi, de pildă, evidenta inegalitate empirică între elitele politice şi ceilalţi cetăţeni. Acesta a fost primul argument în susţinerea tezei mele potrivit căreia Europa va fi întotdeauna un trecut. Al doilea: se ştie bine că, odată cu Iluminismul, ar fi fost posibilă includerea interconfesională a Europei răsăritene - aflată pe vremea aceea sub stăpînire otomană -, în civilizaţia europeană occidentală. Doar cu aceste premise Europa ar fi putut cîştiga omogenitate ca întreg şi s-ar fi putut delimita de Imperiul Otoman asiatic. Dar aceasta e doar o faţă a monedei. Pe revers a fost exprimată aşa-numita "ipocrizie" a guvernelor din Europa occidentală. Pe de o parte, sub raport confesional, Europa era unită şi se diferenţia de otomani. Pe de altă parte, guvernele Europei Occidentale au instaurat o nouă diviziune între ele - considerate "civilizate" - şi Europa răsăriteană - considerată "barbară". Numesc "ipocrizia" Europei occidentale jocul dublu practicat timp de două secole. În vorbe, Europa Occidentală le spunea bulgarilor că îi consideră europeni. Dar în realitate făceau tot posibilul să-i împingă dincolo de graniţe, lăsîndu-i la mîna stăpînirilor barbare. În 1878, cînd, virtual, toate teritoriile bulgare fuseseră eliberate, două treimi din Bulgaria au ajuns înapoi în mîinile Imperiului turc, sub presiunea guvernelor Europei occidentale. În 1945, pe temeiurile unui acord secret, încheiat anterior între Churchill şi Stalin, Bulgaria a fost din nou împinsă înapoi în braţele barbariei, de data aceasta ale celei de sorginte stalinistă. N-aveţi decît să spuneţi: OK, în 2006, Europa îşi spală în cele din urmă, păcatele, printr-o schimbare epocală. I-a îmbrăţişat pe bulgari şi i-a strîns la piept. O să răspund că, în special în cazul Bulgariei, Europa n-ar fi trebuit să şteargă graniţa care o desparte de barbarie, dînd o şansă unor cetăţeni bulgari, printre care mă prenumăr. Dacă Europa occidentală ar fi vrut într-adevăr, în cazul Bulgariei, să şteargă graniţa, ar fi trebuit să amîne accesul Bulgariei în Uniunea Europeană, pînă cînd Bulgaria s-ar fi spălat şi dezinfectat de barbarie. Adevăratul nume al barbariei din Bulgaria este sărăcia economică a celei mai mari părţi a populaţiei, chinul existenţial al multor grupuri din societatea noastră (de exemplu, bărbaţii şi femeile din zona ştiinţei), corupţia totală a instituţiilor de stat, simbioza dintre politicieni şi mafia care domină toate segmentele societăţii noastre. Europa Occidentală le-a strîns pe toate la piept şi are de gînd să le finanţeze cu dărnicie din fonduri europene. Acesta este cel de-al doilea argument care mă face să consider că Europa este întotdeauna un trecut. Şi acum ajung la ultimul argument. S-ar putea spune că supercentralizarea politică de azi şi birocratizarea Uniunii Europene, drumul neted asigurat liberalismului economic dezlănţuit în Europa, unde protecţionismul se aplică doar în interesul companiilor, compun singura cale aptă să asigure participarea la competiţia economică. Şi pentru că bunăstarea materială este temeiul tuturor componentelor vieţii umane, ar trebui să fim fericiţi în această Europă. Personal, nu sînt de acord. Am mai trăit într-o lume unde politica hipercentralizată şi economia supraevaluată ocupau tot spaţiul existenţial şi cultural. Dacă speră cineva că vom putea asigura o tranziţie fericită de la blocul comunist sovietic, la graniţele conceptuale şi geografice ale viitoarei Europe, înlocuind dictatura politică prin democraţia reprezentativă şi punînd economia planificată în locul celei liberale, menţinînd însă supercentralizarea şi supraevaluarea, am să răspund că, de fapt, această Europă e un trecut. Eu am mai trăit în această "Europă".