Eu sînt mic, tu fă-mă mare!
Cred că cea mai halucinantă creștere este cea a noului născut. De la ființa complet neajutorată, atît de fragilă și de lipsită de orice fel de abilitate pentru a se putea descurca în lumea asta mare (nu vorbește, nu vede clar, nu merge, e complet dependent de ceilalți), într-un an, maximum doi, avem în fața ochilor o ființă pe picioarele ei, care spune – stîlcit, e adevărat – ce vrea sau ce nu vrea, se deplasează, strică diferite chestii prin casă (o victorie!). Pînă ajunge cineva atît de mic să pară un mini-adult atît de simpatic e nevoie de puțin timp, dar de o uriașă prezență umană, de obicei a mamei. Nu știu cum vede lumea un copil foarte mic, nu-mi mai amintesc cît de îngrozitoare era, cum îi percepeam pe giganții din jur și ce înțelegeam din ceea ce mi se întîmpla sau din ceea ce voiau să îmi transmită. Poate că primul alfabet au fost mirosul mamei, glasurile cu tonalități diferite ale celor din jur, mîngîierile lor, adică o afecțiune imensă. Așa că am crescut puțin mai mare. Și m-am simțit la un moment dat chiar stăpînă pe puțin din viața mea. Și totuși exista ceva în lumea adultă seducător, dezirabil. Ei erau tineri, frumoși și veseli și voiam să fiu ca ei. Mare.
Poate că am făcut ca Alice, cea din Țara Minunilor, m-am plictisit de joaca cu sora mea și de citit cărți fără poze și fără dialoguri, și m-am luat după un Iepuraș Alb foarte ocupat, ca orice adult care are multă treabă, și m-am luat după el pînă am căzut într-un tunel și am ajuns într-un loc nou, unde am găsit pe o măsuță de cleștar o cheie mititică spre o lume seducătoare, spre o grădină cum nu mai văzusem alta mai frumoasă. Dar ce să fac? Nu aveam dimensiunea potrivită: așa că am băut din sticlele pe care scria „Bea‑mă“, am mîncat minunatele ciocolate pe care scria „Mănîncă-mă“, pînă am ajuns la dimensiunile la care nu mai aveam ce căuta în universul mult dorit. Le-am eliminat și am căutat alte formule: cărți, filme, stranietăți, alegeri ciudate. Din nou ușa s-a dovedit neprietenoasă. Eram prea mică pentru un asemenea Olimp. Și așa, cu ciocolată, țigări, ritualuri de inițiere diferite, am reușit totuși să ajung în paradisul adulților care joacă crichet (că nu au de ales) după reguli clare, a căror încălcare se pedepsește cu tăierea capului. Pentru că așa dictează Regina de Cupă. Și cine vrea să fie exclus, cu capul pe umeri sau decapitat, de la curtea acestei Regine?
Poate că tot ca Alice-cea-din-Țara-Minunilor le-am strigat adulților că nu sînt decît niște mizerabile cărți de joc într-un joc stupid și m-am simțit liberă. Dar cît de liber poți să fii cînd te așteaptă la foarte scurt timp, după ce treci de pasajul Adolescent – Foarte Tînăr, același joc al dimensiunilor? În care trebuie să devii vizibil cu orice preț, pentru că mititeii sînt condamnați, spune legenda, la dispariție. În care trebuie să devii mare, chiar dacă nu vrei.
În 2013, Stephen King publică un fel de continuare a celebrului său roman Shining. Spun un fel de pentru că îl au în comun doar pe Danny Torrance (în Shining copil, acum adult), strălucirea lui și băutura ca armă împotriva sinistrelor fantome care l-au chinuit în copilărie. Această armă pe care o consideră singura capabilă să îl apere îl aduce pe treapta cea mai de jos a demnității: fură, după o noapte de băutură și amuzament, ultimii bani ai unei femei singure care avea în creștere un copil. Și de la un boschetar o pătură. Simte cum demnitatea și stima de sine se micșorează pînă la anulare, dar continuă. Deși devine foarte mic, continuă. Continuă să bea, își pierde slujbele, străbate toată America în căutarea unui loc de muncă pînă ajunge într-un orășel care are ca atracție un parc de distracții de dimensiuni liliputane. Iar în parcul de distracții, elementul cel mai căutat este trenulețul liliputan în care se urcă adulții și se fotografiază amuzați și încîntați de dimensiunile uriașe conferite de contrastul cu micile vagoane. În fața acestei metafore plastice a liliputanei sale demnități, Dan Torrance pune capăt dependenței și vieții sale de pînă atunci. Ce formule găsim noi ca să ne gonflăm și să facem față solicitărilor de la Curtea adulților dirijată de capricioasa Regină de Inimă Roșie depinde de fantasmele propriului trecut și de imaginea despre dimensiunea ideală. Dacă avem noroc, găsim oglinda în care să se reflecte penibilul existenței noastre și inadecvarea la ceea am fi putut și ar fi fost cazul să facem cu viața noastră și ce am realizat pînă la urmă. Dacă avem noroc, atingem acel prag de jos care să ne trezească și să ne deschidă un drum lung, antipatic și întunecat, dar regenerator, pe care va trebui să-l străbatem ca să ne recuperăm poziția corectă față de sine și față de ceilalți. Dar, mai întîi, va trebui să revenim la conștiința fragilității pe care am avut-o la începutul vieții noastre, să ne dorim să reînvățăm mersul drept pe propriile picioare și să ne bazăm pe ajutorul acelei prezențe abia perceptibile care ne va însoți pînă la capătul luminos. Înger, mamă, vocea prietenului, carnea înțeleaptă a propriilor experiențe. Nu știu cum se numește. Dar e acolo și ne așteaptă.
Andreea Pleșoianu este profesoară.
Foto: wikimedia commons
