„Eu sînt de asemenea un animal fricos” - interviu-colaj cu Petre STOICA

Ce fapt de viață v-a marcat destinul și a hotărît pe ce căi să porniți?

Aflîndu-mă în clasa a doua primară, inspirat, tata mi-a adus de la oraș cîteva cărți de basme. Tata și-a dat seama că lectura este o modalitate de a mă smulge din rele, pentru că nu-mi plăcea să merg la școală, mergeam pe cîmpuri, făceam tot felul de prostioare... Și a început să mă alimenteze cu cărți. Citindu-le fascinat, imaginația mea, alimentată abundent de miturile și întîmplările satului, se voia concretizată pe hîrtie! În fond, țineam să-mi imit părintele, care scria neîntrerupt, numai că stiloul lui, Parker, torcea altceva pe hîrtie: cifre contabile. La un moment dat, m-am pomenit autor de poezii în grai bănățean și de monologuri comice, kitsch-uri destinate serbărilor de la Casa de Cultură.

Hotărîtor pentru stilul meu literar a fost însă contactul cu poezia, mi-a pus-o la dispoziție biblioteca liceului, alcătuită cu mînă expertă. Aveam 14 ani și rafturile ei mă pofteau îmbietoare. Custodelui bibliotecii îi era însă străin cuvîntul „decadent”. Curînd devenisem clientul elegantelor librării și anticariate timișorene. Pornit la „vînătoare subtilă”, în 1945 am intrat în posesia unor tipărituri rarisime: Scîntei galbene de Bacovia și Paradisul suspinelor de Ion Vinea.

Cînd ați scris prima poezie?

În clasa a treia am scris o poezie eminesciană. Îmi amintesc un catren din ea: „Timpul trece cu grăbire, / Zilele se isprăvesc, / Eu mai scriu o poezie, / Căci nu știu cît mai trăiesc”. Îți dai seama ce pesimist puteam să fiu la 10 ani!

Ce reprezintă în poezia dvs. preferința pentru obiecte?

Toată viața mi-a plăcut, cum spuneam într-un vers, „să trăiesc uitat printre lucruri uitate”. Mi s-a spus de aceea că nu scriu o poezie de idei. Ce tautologie, ce idioțenie! De parcă poezia în sine nu este ea însăși o idee. Cred că cea mai mare contribuție a expresionismului în acest veac este ridicarea anodinului la rang estetic. Să vezi aura unei linguri sau iradierea lăuntrică a simplității omului constituie cuceriri demne de acest veac inventiv pentru poezie. Calea era deschisă de Baudelaire, însă numai veacul nostru a dat lucrurilor liberă trecere în poezie. Cu o singură excepție: Petrarca, cel care a cîntat pieptănul cu care se despăduchea Laura!

Dar la noi s-a născut prejudecata că dacă nu scrii o poezie abstractă, dacă nu apar anumite figurații, atunci poetul e un prozaic, unul de mîna a doua, a treia. E mult mai greu să trimiți un mesaj într-un limbaj inteligibil, și în același timp subtil, decît să umbli cu metafore. A scrie metafore este foarte ușor.

Vorbiți-ne despre umilele obiecte din podul bunicii dvs.

Podul bunicii era o lume a basmului, în care, odată intrat, rămîneai cu gura căscată. Găseai acolo de toate, de la sticluțele cu eticheta „Diana“ pînă la gramofonul cu pîlnie sau lustra cu scripeți, înlocuită cu lampa Petromax. Atinse de lumina ferestruicilor tăiate în tonul casei, obiectele primeau o aură violet-portocalie, dezvăluindu-le somnolența.

Spirite practice, bănățenii arareori aruncau obiectele ieșite din uz, găsindu-le întotdeauna locul dinainte stabilit. Potcoava tocită, bucșa crăpată, ghidonul bicicletei Record (cu care se plimba și Tolstoi), inelușul vreunui sărsam se adăugau cuminte altor fleacuri atîrnate de grinda podului, de stîlpul șopronului. Nu mai prezentau vreo valoare practică și totuși le păstrau, unii cu gîndul că le-ar mai putea fi de folos cîndva, alții încredințați că sînt relicve demne spre a le arăta urmașilor. În chipul acesta oamenii locurilor mele de baștină trăiau sentimentul durabilității, al unei mai domoale treceri a timpului.

Copil crescut în șesul fără prea multe locuri ale tainei (pădurea, zăvoiul, eleșteul), găseam teitorii de refugiu în perimetrul caselor masive, cu labirinturi și încăperi întunecoase. Prospectînd cu cei de o seamă cu mine podurile caselor, descopeream adevărate Semiramide. Scufundat pînă la inimă în grîul proaspăt treierat și orînduit prin despărțituri (pentru pîine, pentru negustorul de cereale, pe semănături), privirile mele curioase descopereau felurite lucruri mai puțin „contemporane” mie. Cu acele fericite prilejuri se întîmpla să ascult relatări declanșate de însuși stăpînul obiectului intrat în raza contemplării: cu el, felinarul, ieșise într-o noapte, înainte de Primul Război Mondial, să urmărească nivelul apelor în curs de revărsare; cu el plecase odată să-l aducă pe doftor la căpătîiul bolnavului, și tot cu el, în serile de iarnă, pleca să joace farbel. În închipuirea mea, obiectul se însuflețea și, rămînînd singur, aveam sentimentul că-i aud respirația.

Copiii întregistrează imagini străine maturilor sau rețin limbaje misterioase, care îi pot urmări vreme îndelungată. Nu stau oare reprezentările celor mici la temelia basmelor? Dacă admitem existența farfuriilor zburătoare (de astă dată o scorneală a copiilor cu mustăți), de ce n-am accepta și ideea existenței unui limbaj, a unui suflet al obiectelor? Dar să lăsăm animismul pentru altă dată...

Mărturisesc însă că am nostalgia obiectului uitat, prăfuit, singular, ce rareori își găsește perechea. Nimic mai firesc, avînd în vedere că epoca hiperindustrializată produce obiecte în serie, multiplicîndu-le pînă la sațietate. Altfel, prostul-gust, kitsch-ul, care își găsește inepuizabile surse de alimentare în masele plastice, invadează întreaga planetă. Aceste produse și-au pierdut individualitatea, tot așa cum omul erei tehnocrate riscă să-și piardă identitatea. Truisme? Poate. Cert e că „relațiile omului cu obiectele sînt din ce în ce mai trecătoare”.

Se fabrică obiecte ieftine, în ritm delirant, multe dintre ele, după o singură întrebuințare, luînd calea gunoiului. În locul paharului pictat, cu buza aurită, de la, să zicem, Băile Olănești – Vîlcea, a apărut paharul de plastic pe care îl azvîrlim în stradă de îndată ce ne-am potolit setea. Un prototip succedă altuia, o inventivitate o întrece pe alta, înainte ca între om și obiect să se fi realizat o intimitate, o legătură afectivă. Toate astea, vorba americanului Alvin Toffler, lasă „consecințe psihologice grave”. Odinioară omul crea pentru durată, nu pentru „folosit și aruncat”.

Sînt departe de a fi un dușman al civilizației industriale, de ale cărei roade mă bucur zilnic, dimpotrivă, o doresc în continuă dezvoltare, rațional însă, conform adevăratelor noastre cerințe.

În oglinda discului patefonului Columbia, răsucindu-se cu nonșalanța vremii care l-a produs, îl văd pe tatăl meu petrecînd pe veranda casei, cu prietenii. Și cîte nu văd? Benzile ascunse în pîntecul casetofonului n-o să ne arate niciodată nimic. Vor rezista ele timpului care, în setea de mai nou, mai practic, mai ieftin, nivelează totul în calea sa? O întrebare absurdă, dar numai pentru scepticii puși pe întrebări de felul: va supraviețui omenirea anului 2000? Toba de tinichea a copilăriei mele vestește însă și glorioasa trecere spre mileniul trei.

„Repetata retranscriere”

Dacă ar fi să vă revedeți opera, această operă în care, după opinia noastră, nu există poezii gratuite, ați schimba ceva?

De astă dată părerile noastre sînt în divorț. Am poeme mîngîiate de mucegaiul gratuității, deschideți, bunăoară, volumul Pietre kilometrice din 1963, care, culmea, unora le mai place și astăzi, poate pentru tonul puțin neobișnuit în epocă. Se află în tipăritura cu pricina versuri semănînd unor haine întoarse pe dos. Întrucît nu fac parte din categoria poeților demni de a fi reeditați, ce rost ar mai avea să repar o garderobă cu piese ciupite de molii?

Ați împlinit de curînd o vîrstă rotundă. Ce înseamnă pentru dvs. această sumă de ani?

Nu am renunțat la nici unul dintre „viciile” tinereții, ba aș spune că viciul lecturii mi-a sporit. În privința scrisului, de-abia mă aflu pe drumul spre pisc. Evoluția mea a fost lentă (ce fericire!), fără explozii spectaculoase. Felicitările timide, premiile, traducerile peste hotare mi-au sosit la timp. Succesul brusc putea duce la vîrtejul pieirii – cazuri, cîte vreți.

Scrieți greu?

Scriu relativ greu, mai cu seamă după zile inactive sau de oboseală excesivă. În căutarea mea de a așeza cuvîntul la locul potrivit, se întîmplă ca acestuia, înfumurat și antipatic, să-i displacă vecinătatea altui cuvînt, considerîndu-l șchiop, chior, lepros. Apar rezistențe de lungă durată ce pot fi înfrînte printr-o metodă universală: repetata retranscriere. Te vezi transformat în muncitorul carierelor de piatră. Pînă la urmă strădania încăpățînată aduce satisfacție, inima cîntă triumful. Iubesc simetria, rotunjimea formei. Îi salut pe cei avînd curajul să afirme că stilul primează adevărului. O frază invadată de paraziții limbii, de expresii ruginite și căzute în desfrîu, mă îmbolnăvește. Le pot evita în scrisul meu? Regret vechile mele neglijențe stilistice, duhul lor de broască rîioasă mă urmărește și în somn.

Poemul are un nucleu magic în plasma căruia există multiple nuanțe de ton și culoare. Nu chiar întotdeauna te-ai fixat definitiv asupra nuanței ideale, apar astfel incertitudini născînd variantele, cred că fiecare poet înzestrat cu oarecare experiență trăiește o asemenea stare de nesiguranță, care e de natura inefabilului.

Este știut că sînteți unul dintre cei mai fanatici apărători și păstrători ai prieteniei literare. Cine vă sînt prietenii?

Ce întrebare balcanică! Am peste 1.000 de prieteni și ar fi o impietate să-l omit pe vreunul. Apoi gîndește-te că mîine seară mă duc la Casa Scriitorilor unde-l întîlnesc tocmai pe cel uitat la numărătoare. Ce să-i spun? Te întreb însă la rîndu-mi: l-a văzut vreodată Bacovia pe Blaga? Cred că nu, deși erau excelenți prieteni. În epoca asta, scriitorii se văd cam des între ei.

Ani în șir ați iubit și ați crescut iepuri. Undeva spuneați că ați început să le semănați. De unde pasiunea asta pentru niște animale fricoase?

Eu sînt de asemenea un animal fricos. Dar pasiunea pentru iepuri am avut-o din copilărie. La Bulbucata eram posesorul unei crescătorii extraordinare, de 800 de iepuri. Iepurii mi-au disciplinat viața. Cînd ai un animal, trebuie să ai o grijă foarte mare de el. Eu aveam un program foarte sever, pe care nu putea să-l deturneze nici cea mai frumoasă femeie din lume. Mă ridicam de la chefuri ca să plec să îngrijesc iepurii.

În ce animal credeți că vă veți reîncarna?

Într-un cal. Îmi plac foarte mult caii. Sînt frumoși, sînt harnici, sînt blînzi și sînt chinuiți de oameni.

Interviul de faţă este real, deşi nu există ca atare, avînd la bază conversaţii cu scriitorul purtate de Dinu Flămând (Amfiteatru, nr. 12/1977), D.R. Popescu (Tribuna, nr. 46/1980), Titus Crișciu (Flacăra, nr. 5/1982), Ion George Șeitan (Orizont, nr. 8/1982) și Robert Șerban (Luceafărul, octombrie 1999). A compilat Marius Chivu.

Foto: arhiva personală