Eu, noi şi ei

- reportaj într-un "sat european" - Serviciu, hîrtii, telefoane, profesori, chei, telecomenzi, secretare, întîlniri, cafele, discuţii, studenţi nemulţumiţi, zîmbete, explicaţii... O fostă studentă şi colegă sună la secretariatul de la Litere, pentru a cere informaţii în legătură cu diploma de licenţă. Îi răspund că are nevoie de supliment pentru a-şi ridica diploma şi că va mai dura ceva timp pînă cînd acesta va fi gata. Îi explic situaţia şi încerc să o fac să înţeleagă că i se poate prelungi valabilitatea adeverinţei ce atestă calitatea de absolvent. Nu mai este în posesia adeverinţei respective şi are nevoie urgent de diplomă. Îi explic faptul că va trebui să ia legătura cu persoana care se ocupă de suplimente, să facă o cerere şi să stabilească o zi în care să vină să ridice suplimentul. Totuşi, nu aş putea vorbi eu în numele ei?! De dragul celor trei ani în care am făcut schimb de cursuri şi impresii, îi promit că o să încerc să îi rezolv eu problema... ea este foarte ocupată la serviciu şi nu poate lipsi. Îi fac rost de supliment, sună, îi spun că are nevoie şi de alte semnături de la Rectorat pe supliment şi că trebuie să meargă acolo să le obţină şi, în acelaşi timp, să vorbească pentru ridicarea diplomei. Şi avînd în vedere cît este ea de ocupată, nu aş putea să merg eu să îi obţin semnăturile? Încerc să mă calmez, să nu iau în seamă lipsa ei de respect şi să îi explic pe scurt datoriile mele în instituţie. Se resemnează şi îmi închide. Nici măcar un mulţumesc pentru ajutor. Întîmplarea mă umple de revoltă împotriva mea. Nu puteam proceda de la început altfel? După care, într-un moment de linişte, conştiinţa mea, deja încărcată, mă întreba: oare nu am fost prea dură cu ea la final? Cursuri, colegi, referate, proiecte, examene, diferenţe, lucrare de licenţă, încă o sesiune ce se apropie şi un examen de licenţă ce se anunţă mult mai dificil decît cel de anul trecut. Discutăm între noi şi încercăm să ne îmbărbătăm unul pe celălalt că vom face faţă. Este imposibil să nu ne descurcăm, doar avem experienţă. Week-end, bibliotecă, prieteni, parc, cumpărături, petreceri, nopţi prea scurte, oboseală plăcută, obişnuinţa cu viaţa ce se derulează mult prea repede pentru a avea timp să analizăm ceea ce ni se întîmplă. A doua zi merg acasă, la părinţi şi bunici. Nu am mai fost de cîteva luni. Staţie de autobuz din Berceni, plină de lume, persoane în vîrstă, copii, bişniţari, cerşetori, bagaje, sacoşe de rafie, saci cu diferite produse, cîini vagabonzi. Soseşte autobuzul - mai mult rată, cum zice bunica, decît autobuz. Aglomeraţie, îmbulzeală, strigăte, certuri, şofer plictisit, bilete lipsă, bătăi pe locuri. În cele din urmă toată lumea se urcă în autobuz şi fiecare îşi ia şi bagajul pentru o mai mare siguranţă. Maşina porneşte cu greu şi odată pornită lumea aplaudă. Şoferul zîmbeşte şi, fericit, dă drumul casetofonului. Voci ridicate, manele hîrîite, telenovele povestite, lipsa ploii, recolta proastă, neînţelegerile din familie, salariile proaste, munca multă, şefii neserioşi, căldură, geamuri închise fără posibilitatea de a le deschide, miros de transpiraţie amestecat cu cel de tutun (şoferul fumează), cu cel de alimente, ceapă, usturoi, salam (este sfîrşit de săptămînă şi lumea se întoarce acasă cu "de-ale gurii") şi cu cel de bere. Bărbaţii obosiţi după o săptămînă de muncă se destind puţin înainte de a ajunge acasă. În aglomeraţie zăresc o prietenă din copilărie. Îmi fac loc cu greu printre persoanele de pe culoar şi ajung la ea. Încercăm să schimbăm cîteva cuvinte. Este în ultimul an la chimie industrială. Speră să îşi găsească un loc bun de muncă după, deşi nu este sigură că va fi în domeniu. Este destul de greu. A încercat să lucreze şi în timpul facultăţii, dar acum a renunţat. Îşi face lucrarea de licenţă şi învaţă pentru examen. Merge şi ea acasă. Nu a mai fost de cîteva luni bune. După 20 de minute ne dăm seama că am obosit încercînd să ne facem auzite în vacarmul din autobuz. Renunţăm la conversaţie şi fiecare rămîne cu gîndurile ei. Mai e puţin şi intrăm în satul în care am crescut. La intrare te întîmpină o plăcuţă strîmbă pe care scrie "Sat European". După cîteva sute de metri se văd urmele inundaţiilor de acum doi ani. Benzinăria lăsată în ruină, spitalul gri cu pete maronii, case prăbuşite, vegetaţia moartă, bătrîni aşteptînd sfîrşitul în faţa ruinelor, jumătăţi de case rupte parcă din alt peisaj, pustietatea locului. Instantaneu, încep să mi se deruleze prin faţa ochilor imagini din timpul acelor zile de coşmar: apa crescînd, căruţe cărînd bagaje, maşini de poliţie şi pompieri, oameni plîngînd, saci de nisip, apa ajungînd la case, case prăbuşindu-se, miros înţepător de apă stătută, invazia de broaşte, oameni cu bagaje în stradă. Statul a dat materiale persoanelor care şi-au pierdut casele pentru a-şi ridica altele. Acest lucru nu le-a fost însă de folos celor bătrîni, care aşteptau mai degrabă sfîrşitul decît să se apuce la o vîrstă aşa de înaintată să îşi ridice alt acoperiş. În cele din urmă, primăria a găsit o formulă de a-i adăposti şi pe cei neputincioşi. Astăzi vin să îşi viziteze locul pe care odată le-a stat casa în care au crescut. Ajung în centrul satului. Cobor din autobuz şi auzul meu încearcă să se obişnuiască cu liniştea asurzitoare. Din timp în timp mai trece cîte o maşină. Centrul, altădată străbătut de tineri care formau bisericuţe şi ieşeau la plimbare, este acum pustiu. Parcă nici şcoala nu mai este animată ca altădată. Cei mai mulţi au plecat în oraşe pentru a-şi găsi de lucru. La ţară nu poţi acum decît să munceşti pămîntul, dar asta nu îţi dă nici un fel de satisfacţie. Agricultura este la pămînt. Nu poţi trăi decent din asta. Nu investeşte nimeni în zonă. Nu prea are de ce. Nu iese profit. Au încercat cîţiva, dar au renunţat repede. Îmi amintesc de plăcuţa de la intrarea în "satul european".