Eu, China și noi - o cronologie subiectivă în opt tablouri

1) „De ce nu limba japoneză ?” Este întrebarea unui cunoscut mai în vîrstă, în drum spre stația de autobuz sau în stație, un an sau doi înainte de 1989. Eu – nici măcar student la chineză (picat, mai precis), angajat fără voie, dar plătitor responsabil și voluntar de meditații la limba chineză. Și un prichindel ca mine a înțeles din întrebare că unele alegeri profesionale se fac pragmatic, nu din vocație, ci în funcție de ,,perspective”, și nici măcar pe bază de ,,conjunctură”. Atît despre mine. Iar pentru ,,conjunctură” și relații diplomatice, vă invit să urmăriți tabloul următor.

2) România recunoaște Republica Populară Chineză (fondată la 1 octombrie 1949) pe data de 5 octombrie, la trei zile după Uniunea Sovietică. În 1950 au urmat și alte state, iar printre cele europene se numără cele nordice. Blocul socialist a recunoscut în bloc R.P.C., deci și România. Cine va săpa un pic va descoperi însă că țara noastră, cu numai opt ani în urmă și aflată de data asta într-un film politic militarist, dispune de misiune diplomatică în statul artificial Manciukuo. Misiune condusă, firește, de un general. Sînt două  conjuncturi politice la care ne-am aliniat cumințel. Cu toate astea, în cei 71 de ani de relații diplomatice româno-chineze se disting momente cu adevărat interesante și atipice pentru o țară socialistă din Est. Dar, despre asta, în tabloul 3.

3) 1968. În răspăr cu vecinii de bloc, țara noastră nu invadează Cehoslovacia și este bună prietenă a Chinei (aici se poate discuta, în fundal, despre relațiile chino-sovietice tensionate, un domeniu vast la care nu mă pricep). La vremea aceea, nimeni nu se gîndea la Ceaușescu ca la un tătic rău care nu ne dă de nici unele, ba dimpotrivă. Iar România are relații prietenoase (chiar dacă totul e pe interese și prin lobby) și cu Vestul. Iată cum ia naștere astfel visul românesc de a se transforma într-o punte între cei doi poli gigantici, SUA și China. Meritele diplomației românești de a acționa ca un facilitator în dezghețul chino-american este indiscutabil, dar dacă îi întrebi pe pakistanezi, și ei vor spune că e meritul lor. Nu sîntem așa de unici pe cît ne credem, iar a trăi în nostalgia acelui an nu cred că ne ajută cu adevărat să trăim în prezent.

(În acest tablou veți observa și un medalion în care niște adolescenți spun bancuri politice în fața blocului, în care sovieticii sînt răi și proști, iar chinezii simpatici. Dar să vedem și tabloul care urmează.)

4) 1972. Apare un documentar minunat al lui Michelangelo Antonioni, numit Chung Kuo, Cina. Regizorul italian este invitat în China pentru a face filmul, dar, odată ce opera-i gata, se pare că lui Mao Zedong nu i-a mai plăcut. Părerea mea este că nu i-a plăcut afirmația purtată de narator, cum că metropola Shanghai s-ar fi dezvoltat pe baza capitalului străin. Următorul lider însă, pragmaticul Deng Xiaoping, cu numai cîțiva ani după aceea, a transformat acest precedent industrial și comercial într-o oportunitate, fiind în același timp creatorul zonei economice Shenzhen, nu departe de Hong Kong. Acum, tabloul 5.

5) Dar pînă la reformă și deschidere (1978, cu documentarul lui Antonioni pe lista neagră încă mulți ani), filmele românești – pentru că aici voiam să ajung – au ținut loc și de filme americane, și de filme socialiste, pentru publicul chinez. Unele dintre ele, nu neapărat de Sergiu Nicolaescu, fac parte acum din fondul de filme străine clasice pe canalele TV chineze. Pe lîngă filme, pe lista de ,,made in Romania” pe piața chineză, mai apar frigiderele făcute la Găești, mașina de teren ,,ARO” și, bineînțeles, linii de producție industrială ale căror nume doar specialiștii le cunosc. Cariera lui „made in Romania“ a durat totuși puțin, mai ales din motiv că pe piața chineză au intrat germanii și japonezii...

Mai faimos este însă ,,Made in China”, ale cărui metamorfoze, de o jumătate de secol încoace, par extrem de interesante. Pe scurt despre asta, în tabloul 6.

6) ,,Made in China” a însemnat, în copilăria mea, alimente, jucării sau produse de papetărie și de sport de calitate. Frumos colorate, forme impecabile, design minunat. Produse de export cu calitate controlată. Faima nedorită a mărfurilor ieftine și de calitate slabă s-a ivit mult mai tîrziu. Și, nu de mulți ani, revenirea Chinei cu produse electronice competitive pe piața globală ar putea însemna o a treia etapă a lui „made in China“. Multă economie, inovație și mai puțină ideologie decît s-ar crede…

7) (colaj) ,,Guvernul comunist de la...”, ,,liderul comunist de la...”: aud de ceva timp aceste clișee jurnalistice obosite. De ce obosite?  Michael Burawoy, un sociolog britanic specialist în marxism, inivitat la Universitatea București acum mai puțin de un deceniu, a răspuns la o întrebare din public (de genul ,,Dar în China ce sistem politic este, de fapt”?), extrem de sec: ,,Capitalism de stat”. Un profesor canadian, Daniel Bell, își amintește în cartea sa China’s New Confucianism (Princeton, 2008), cum a simțit mai multă (auto)cenzură în mediul academic din Singapore decît în universitățile din China. La rîndul său, părintele conceptului de soft power, Joseph Nye, atrage atenția că standardele duble practicate de SUA au darul de a afecta imaginea acestora de far al democrației globale (Soft Power. The Means to Success in World Politics, Public Affairs, 2004). Plus, recent: guvernul amercian interzice vînzarea aplicațiilor WeChat și TikTok în magazinele virtuale din SUA…

Războiul se duce, se pare, între giganți economici (implicit complementari), nu între Harap Alb al democrației și Omul Roș. Urmează tabloul 8, ultimul…

8) Un diptic despre realități și utopii. Am vorbit cu numeroși chinezi din România. Dincolo de admirația declarată pentru frumusețile patriei și pentru ospitalitatea românilor, ei zăresc unele metehne pe care le citez: suficiența românilor (ne mulțumim cu puțin), lipsa de idei de exploatare a pieței și a resurselor, viața călduță (nu știm să strîngem din dinți o vreme, pentru a prospera apoi), neasumarea propriei istorii recente (i.e. perioada comunistă), lipsa de coerență în relațiile economice româno-chineze.

Pe de altă parte, am observat, cu sau fără voia mea, modele de atitudini ale românilor față de China și poporul său: în anii 1990 îi țineam pe chinezi pe la uși, pentru că eram foarte preocupați cu elanul pro-occidental. Desigur, au existat tot timpul și prietenii oficiali ai Chinei, unii dintre ei aflîndu-se uneori în postura dramatică de aplaudaci ai realizărilor economice ale țării prietene, fără liber-arbitru. Sau, la un moment dat, cineva propunea ca România să participe cu tăblițele de la Tărtăria la expoziția universală de la Shanghai de acum zece ani! Opinia mea este însă că nu fluturînd steagul dacic, cocoțați pe scaun ca să ajungem la grumazul dragonului chinez și să dialogăm cu el de pe picior de egalitate, nici prin obediență (ca obediența față de partenerii strategici, dar cu semn schimbat), ne va fi mai bine în relația cu China, ci prin admirație și respect pentru oamenii ei, la firul ierbii. Prin demnitate și coerență din partea administratorilor țării noastre și prin acțiune în interesul cetățenilor.

Șerban Toader este sinolog.