Etică şi prejudecăţi, profit şi responsabilitate socială

(continuare) Cinism, ruşine, vinovăţie? Costin Borc: Aş vrea să readuc în discuţie afirmaţia lui Milton Friedman că datoria unui om de afaceri este să facă profit. Dezbaterea despre relaţia dintre corporate social responsibility şi profitul în afaceri a continuat douăzeci-treizeci de ani după articolul pe care l-a citat dl Liiceanu. Milton Friedman contrazice ideea de corporate social responsibility, spunînd că nu este decît un cinism al oamenilor de afaceri: cînd o companie spune "5% din veniturile noastre sînt donate în cutare scop cultural sau social", îşi face de fapt reclamă şi, astfel, îşi sporeşte profitul. Este un demers calculat, care le aduce foarte mult oamenilor de afaceri. Sincer, eu nu ştiu să dau un răspuns la această problemă: firmele care susţin proiecte culturale sau sociale o fac dezinteresat sau dintr-un enorm cinism? Cred că este o întrebare la care trebuie să răspundem cu foarte multă luciditate: sprijinul culturii se face dintr-o dorinţă dezinteresată de a fi buni cetăţeni şi de a susţine Statul pe termen lung (şi nu uitaţi ce spune Keynes, că pe termen lung sîntem toţi morţi...) sau este doar o promovare a intereselor imediate? H.-R. Patapievici: Problema nu este să fii dezinteresat sau cinic, ci dacă ai un interes. Remarca lui Milton Friedman - "singura etică este profitul" - este un ecou tîrziu la o teză care a stîrnit scandal la vremea respectivă: este vorba despre o carte apărută pe la 1790 a lui Bernard De Mandelville, Fabula albinelor, care argumentează faptul că viciile private pot fi convertite, în condiţii de libertate - adică de piaţă liberă -, în beneficii publice. Prin urmare, un medic nu deschide un cabinet medical din altruism, ci pentru că doreşte să trăiască, şi face asta pe seama celor care vin la consultaţie. El nu e altruist cînd consultă, dar nu este nici cinic: dacă îţi urmăreşti interesul propriu nu înseamnă că eşti cinic. Volvo, de pildă, este o companie cu o mare implicare socială, însă înainte de toate îşi urmăreşte interesul privat. Dar interesul privat pe care şi-l urmăreşte, potrivit unei etici a afacerilor, are beneficii publice. Gabriel Liiceanu a ridicat o problemă importantă folosind metafora arbitrului şi a jucătorilor. Problema eticii, în momentul cînd există un arbitru, este că regulile pe care le stabileşte nu trebuie să-l penalizeze pe cel care este cinstit şi să-l premieze pe cel care este necinstit. Din acest punct de vedere, inflaţia este ceva profund imoral, pentru că îl penalizează pe cel care economiseşte şi îl premiază pe cel care risipeşte. Problema la noi este că e profitabil să fraudezi: un sistem etic ar fi acela în care să fie neprofitabil să fraudezi. Cum se ajunge la asta? Acolo unde există libertate, există şi o posibilitate de îmbunătăţire graduală. Mă gîndesc la faptul că, la începutul anilor '90, cînd a apărut competiţia în domeniul editorial, cărţile apăreau într-o formă care le face astăzi nefrecventabile: pe hîrtie proastă, cu tipar prost ş.a.m.d. Între timp, Humanitas a impus nişte standarde de calitate pe care le-au adoptat ulterior şi alţii (unii dintre ei, poate, frauduloşi). Peisajul editorial de astăzi nu este doar rezultatul faptului că unii au respectat regulile şi alţii le-au adoptat, dar şi al concurenţei libere. În acest fel, şi arbitrul a fost constrîns să fie mai puţin fraudulos decît era la începutul anilor '90. Am o scurtă intervenţie şi în legătură cu arta contemporană. Cred că mediul de afaceri ar finanţa mai degrabă artele vizuale decît cultura scrisă - deşi admit, împreună cu Mihai Oroveanu, că în România cultura scrisă are o anumită preeminenţă şi cineva care îşi dovedeşte excelenţa în scris ajunge cunoscut mai degrabă decît cineva care îşi dovedeşte excelenţa în zona vizualului. Însă eu am o problemă cu arta contemporană: nu ştiu ce cumpăr. Ce înseamnă "artă contemporană"? O instalaţie video? "Ţeapa" din Piaţa Revoluţiei?... Mihai Oroveanu: Aceea nu e artă contemporană. Găseşti aşa ceva pe drumul spre Paris, la km 30, Marne-la-Vallée, ca semn pentru Carrefour. Tot ce oferă cadou preşedinţii României ca obiect de sticlă se găseşte cu 10 yuani în China, pe la tîrguri. H.-R. Patapievici: Oamenii de afaceri sînt în mod natural interesaţi de finanţarea zonei culturale, pentru că în acest fel îşi promovează afacerea. Este ceva cu totul legitim, nu e nimic imoral în asta. Însă am o mică rezervă cu privire la educaţia vizuală: eu nu vreau să mă educ vizual cu instalaţii video - nu-mi plac, pur şi simplu. Nu vreau să mă educ vizual cu cineva care face un happening în care se preface că e umbra mea, mă însoţeşte peste tot şi crede că a făcut ceva grozav. Iar uneori astfel de activităţi sînt finanţate masiv, în timp ce oameni care lucrează la şevalet nu primesc comenzi. Dar dacă este finanţat un pavilion gol, asta nu este educaţie vizuală. Daniel Dăianu: Aş vrea să încerc să răspund la o întrebare care mi se pare tulburătoare: de ce reputaţia nu contează? În fond, reputaţia este o problemă de capital individual, care trebuie să se şi socializeze în măsura în care o prestaţie notabilă include în ea repere care pot fi valabile şi pentru ceilalţi. De ce nu se întîmplă ca în societate reputaţia să se impună? De ce poţi să mori cu cinstea şi corectitudinea de gît, în timp ce toţi ceilalţi îşi văd de viaţa lor? Cred că, din păcate, standardele de reputaţie diferă foarte mult într-o geografie globală - avem standarde generale, despre care vorbim, în timp ce standardele reale, locale sînt altele. Asta explică şi de ce corupţia poate deveni endemică, şi de ce marea masă a oamenilor de afaceri este certată cu legea, deşi cadrul normativ există. Lucrurile nu se schimbă pentru că totul funcţionează conform unei coaliţii informale - oamenii nu se adună şi nu decid în urma unei convenţii, ci există o textură socială, există complicităţi şi interese care conduc la perpetuarea acestui comportament. Aşa încît societatea noastră are nevoie de nişte impulsuri din afară pentru a reveni la un comportament corect şi normal. Intrarea noastră în Uniunea Europeană reprezintă un astfel de impuls. Mai intervine ceva: mulţi dintre cei care au un comportament condamnabil nu cred că au nopţi nedormite. Ceea ce unii cercetători numesc shame and guilty nu există, nu se manifestă. Ştiu un caz în care cineva a fost condamnat pe nedrept de plagiat şi a sfîrşit prin a-şi lua zilele. Dar în afaceri - şi, în general, la nivelul societăţii - sentimentele de ruşine şi vinovăţie nu operează; iar dacă nu operează înseamnă că avem o mare problemă, înseamnă că oamenii se pot preta la orice: nici legea nu-i condamnă, nici nu au sentimente care să le cenzureze comportamentele reprobabile. Cred că, oricît am lăuda cultura noastră şi europenitatea noastră, de fapt trăim într-o societate subdezvoltată. Iar într-o astfel de societate, Statul poate face mult mai puţin pentru cultură, decît îşi doreşte. Dar nu trebuie să aşteptăm totul de la Stat, e necesar şi sprijinul comunităţilor locale, mai ales cînd se produce o descentralizare, o devoluţiune a atribuţiilor şi a prerogativelor către administraţia locală. Şi mai este vorba şi despre apetitul oamenilor pentru cultură: cîţi sînt dispuşi să-şi orienteze o parte a bugetului personal către consumurile culturale? Această distribuţie a bugetului depinde, desigur, de venituri, dar există oameni cu venituri mari pentru care cheltuielile culturale sînt zero, după cum există şi oameni cu venituri mici care consumă multă cultură. Sectorul privat este primitiv din punct de vedere cultural şi nu cred că trebuie să ne aşteptăm la o schimbare radicală de atitudine. Friedman a spus un lucru foarte simplu: el este un adept al "mîinii invizibile" care să conducă la maximizarea vînzărilor. Varianta dusă la extrema simplificare a acestei teorii transformă societatea într-o serie de interacţiuni între indivizi care sînt producători şi consumatori de bunuri şi servicii. Dar o asemenea viziune nu ţine cont că în viaţa oamenilor există foarte multe externalităţi care, dacă nu sînt internalizate, pot conduce la o realitate foarte precară. Apoi, teza lui Friedman face abstracţie de faptul că societatea are un anumit nivel al conştiinţei de sine, ceea ce în afaceri se exprimă prin diferenţa dintre share holders şi stake holders: una este să fii un acţionar preocupat exclusiv de maximizarea profitului, şi alta este să te intereseze ca localitatea în care firma ta îşi are sediul să aibă străzi curate, să aibă şcoli bune, un teatru sau o sală de operă ş.a.m.d. Viaţa omului nu poate fi redusă la cîţi bani are în buzunar - este o viziune foarte primitivă a economiei. Din acest punct de vedere, Friedman nu trebuie luat ca reper. Locul culturii în ecuaţia capitalistă Florin Pogonaru: Mediul de afaceri din România e într-un proces de schimbare. Există un vîrf al aisbergului care a început să gîndească pe termen mediu şi lung şi doreşte să mizeze pe reputaţie: unii încearcă să-şi construiască reputaţia, alţii s-o cumpere, alţii s-o transfere. Din acest punct de vedere, cred că omul de cultură are datoria de a fi foarte atent la transferul de reputaţie care se poate face rapid şi în sens invers, către "cumpărătorii" de reputaţie: a transfera reputaţia este un lucru bun, dar oamenii de cultură trebuie să fie atenţi cu cine negociază. În al doilea rînd aş vrea să mă refer la Friedman şi România. În context românesc, cred că Friedman are foarte multă dreptate: trăim într-o societate derutată, care are deja ideea legării "mîinii invizibile" la spate, o societate în care firmele şi întreprinderile sînt percepute mai ales ca o formă de asistenţă socială, iar dacă vii pe acest fundal şi amesteci criteriile, suprapunînd competitivitatea şi eficienţa peste un mediu plin de confuzii, este destul de riscant. În acest context, ar trebui să fim tentaţi să-i dăm dreptate lui Friedman. Nu cred însă că membrii mediului de afaceri trebuie priviţi nediferenţiat, aşa cum au fost priviţi pînă acum, în lipsa unor criterii morale. După părerea mea, cel mai mare salt în mediul de afaceri românesc este trecerea de la tipul de întreprindere one man show la întreprinderea care îşi angajează manageri profesionişti, lăsînd proprietarului sau acţionarului rolul de a construi viziunea pe termen lung. Probabil că mediul de afaceri - vorbesc despre cel bun, care vrea să se îmbibe de o anume reputaţie - ar avea nevoie de manageri culturali care să le ofere garanţiile că eventualele investiţii în cultură chiar merg acolo unde trebuie şi au urmări pozitive. Adrian Vasilescu: Cînd am primit invitaţia şi am aflat tema dezbaterii ("Cultura şi afacerile"), mi s-a părut foarte interesantă. Acum cîteva minute însă, m-am gîndit dacă nu cumva iniţiatorii temei au făcut o legătură imposibilă. S-ar putea să fie imposibilă, deocamdată, dar cu siguranţă este o legătură necesară. Pentru că s-a discutat despre Friedman, aş aminti şi eu cîteva consideraţii de ale sale. Friedman spunea că niciodată schimbul liber, singur, nu aduce bogăţie; el enumeră cîteva elemente care sînt aducătoare de bogăţie: spiritul de iniţiativă, legea, ordinea şi munca. Toate sînt valabile, dar cred că lipseşte ceva din acest "tabel al lui Friedman": cultura. De aici, lucrurile se complică, pentru că e greu să plasezi cultura alături de celelalte patru elemente. În anii '70, l-am auzit pe Grigore Moisil spunînd un lucru foarte important. El pleca de la ideea că, demult, cîndva, nu se putea vorbi despre cultură fără a vorbi despre limba latină. Iar Moisil credea că "limba latină a viitorului" va fi matematica. Viitorul acesta a devenit deja trecut. L-aş parafraza pe Moisil, spunînd că latina viitorului - sau chiar a prezentului - este banca. Acum, nu mai putem vorbi despre cultură fără a vorbi despre cultura creditului, a dobînzilor, despre o cultură a banilor şi a afacerilor. Dacă lucrurile stau aşa, nu ştiu cum să plasez cultura în această ecuaţie, dar prima lecţie despre credite am luat-o în 1994, la Tokio, de la un şofer al Ministerului de Externe al Japoniei. El mi-a spus cam aşa: "cînd s-a dat drumul la credite, am simţit că trăim". În alte locuri ale planetei, s-a considerat că trebuie schimbată filozofia de viaţă. Înainte se pleca de la ideea că o tînără familie pornea "de la lingură", ajungînd pînă la pensie să-şi facă o casă şi ce-i mai trebuia. Acum, o tînără familie porneşte de la tot - casă, maşină, mobilă etc. -, dar nimic nu e al familiei, totul e al băncii, pentru că e luat pe credit. Deci totul este legat de o slujbă şi de un venit, care trebuie să fie cît mai mare, pentru a putea plăti ratele. Căci, cum se spune, bancherul îţi dă umbrela cînd e soare şi ţi-o ia cînd plouă - adică atunci cînd ţi-ai pierdut slujba. Mă gîndesc dacă nu cumva în aceste probleme ar fi nevoie de o prezenţa mai activă a societăţii civile, care în România este prea mult preocupată de politică. Eu înţeleg că e nevoie de un Parlament curat, dar e nevoie şi de o economie curată. Pentru asta, e nevoie şi de cultură. Dar nu ştiu exact unde ar trebui plasată în această ecuaţie. Răzvan Penescu: Eu sînt un fel de dr. Jekyll şi Mr. Hyde, pentru că ziua lucrez la o firmă de consultanţă financiară, iar seara mă ocup de site-ul liternet.ro, aşa încît aş putea să comentez cele două lumi între care mă mişc. Cred că oamenii de cultură sînt un pic cam trişti, iar oamenii de afaceri sînt un pic cam obosiţi. Cînd oamenii de cultură îşi plasează tristeţea peste oboseala oamenilor de afaceri, apare o reacţie de respingere. Problema este că oamenii de cultură ar trebui să-şi înţeleagă mai bine "consumatorii", să se deschidă către ei, să le înţeleagă nevoile şi timpul, să nu propună opere care să fie prezentate doar în cerc restrîns sau cu uşile închise şi, în principiu, să încerce să comunice mai bine şi cu publicul, şi cu oamenii de afaceri care ar putea finanţa proiectele culturale. Experienţa dobîndită la LiterNet.ro mi-a arătat că trebuie ca oamenii de cultură să fie interesaţi de ceea ce vrea consumatorul, să nu-l victimizeze pentru că nu le cumpără produsul, să nu-l invadeze cu tristeţea lor. Şi apoi, dacă oamenii de cultură le pretind celor din mediul de afaceri să fie preocupaţi de zona culturală, atunci şi ei, la rîndul lor, ar trebui să încerce să înţeleagă limbajul şi preocupările oamenilor de afaceri, astfel încît, atunci cînd le solicită colaborarea sau finanţarea, să poată comunica mai eficient. Andrei Pleşu: Am observat, în ultimii 15 ani, că tot ce nu funcţionează se transferă societăţii civile. Dar să nu uităm că şi societatea civilă are toate păcatele societăţii "necivile" în care trăim. Mi se pare important - şi acesta este scopul forumurilor noastre - să facem contacte, să încercăm să vedem pe ce poziţii ne aflăm. Astăzi s-au spus lucruri foarte interesante, chiar dacă e greu să obţii rezultate imediate adunînd la un loc "obosiţi" şi "trişti", făcînd un melanj din aceste două categorii melancolice. Cred totuşi că e important ca fiecare dintre noi să creadă că celălalt există, că e un partener posibil, că e o valoare utilă. Dacă facem, de ambele părţi, acest pas, vom putea începe un tip de evoluţie care să fie în beneficiul tuturor. Aş avea, în final, o observaţie despre relaţia dintre ruşine şi vinovăţie. Dacă ar fi să facem un colocviu pe această temă în ambianţa culturală curentă am afla, printre altele, că acestea sînt două concepte masiv marcate cultural: sînt lucruri care au fost sădite în atmosfera dezbaterii interioare a fiecăruia dintre noi printr-o anumită evoluţie culturală. Despre ruşine şi vinovăţie afli, citind Dostoievski, ceva la fel de interesant ca atunci cînd citeşti Friedman, care a fost vedeta discretă a acestei dezbateri. Experienţa mea concretă în România arată că ceea ce lipseşte deocamdată este iniţiativa generoasă, disponibilă, promptă, a lumii de afaceri către lumea culturii. Mai curînd se întîmplă ca lumea culturii să ceară, decît lumea afacerilor să ofere. Am vrea să primim şi fără să cerem. Acesta ar fi rezultatul optim.