Este România în măsură să exporte democraţie?

România este un stat care de cîţiva ani buni şi-a dobîndit eticheta şi aprecierea ca fiind un stat democratic. Întrebarea este cît de rapid se face importul de democraţie într-o ţară cum este România. Cît de rapid s-au produs schimbările şi cît de profunde au fost ele după căderea regimului Ceauşescu? Chiar de a doua zi susţineam tot ce înseamnă democraţie de tip european. De la a o afirma pînă la a o avea este o cale lungă, iar eu vă pot spune că România, îndeplinind criteriile de la Copenhaga, fiind fără nici un semn de întrebare definită ca o ţară democratică, încă are probleme. Are probleme care n-o afectează profund, dar asta nu înseamnă că odată cu dobîndirea statutului de stat democratic totul funcţionează la nivelul unor democraţii experimentate. O să dau şi cîteva exemple, pentru că mă obligă poziţia să ies din dezbaterea pur teoretică. Avem Parlament ales, Guvern, preşedinte ales, avem presă liberă, justiţie independentă. Problema este: funcţionează toate aceste instituţii la standarde democratice? Numai dacă ne uităm la justiţie constatăm că, deşi avem o Constituţie, o Curte Constituţională, toată structura justiţiei moderne, avem legi moderne, satisfacţia populaţiei faţă de justiţie este extrem de scăzută. De regulă, sîntem judecaţi după conţinutul legilor şi, dacă vreţi, tot pentru exemplificare, aici este şi marea problemă pe care România o are cu procesul de integrare. Nu spune nimeni că are legi proaste, din punctul de vedere al justiţiei, mai trebuie ajustate pe ici-pe colo, dar fondul lor este democratic. "Bătălia" Comisiei Europene cu România este ca justiţia să facă ce scrie în lege, de fapt este bătălia societăţii civile, a omului nemulţumit de justiţie, este o manifestare democratică, dar care creează o presiune pe sistem, în aşa fel încît el să lucreze în conformitate cu legile democratice pe care statul român le are. Aşa cum sîntem, am parcurs indiscutabil un drum destul de lung în 15 ani, iar statul democratic de azi nu mai are nimic comun cu statul de dinainte de decembrie 1989. S-a produs aşezarea de fond a României pe direcţia a ceea ce înseamnă democraţie de tip european, cu lacunele de diferenţă dintre realitate şi lege, dar ea s-a produs, este profundă, democraţia este ireversibilă în România. Care sînt obligaţiile României în calitatea ei de ţară europeană în raport cu ţările din zonă? Aşa cum am fost un importator de democraţie în primii ani după revoluţie, avem obligaţia să devenim un exportator de democraţie către ţările din Balcanii de Vest şi către ţările din bazinul Mării Negre. România are o frontieră de peste 2.000 km cu spaţiul non-european: Moldova, Ucraina, spaţiul ex-iugoslav. Avem Marea Neagră, o frontieră cu extraordinar de multe probleme. Este România în măsură să exporte democraţie? Răspunsul meu categoric este "Da". Sîntem la stadiul la care, prin participare la organisme regionale specifice sud-estului Europei, prin participare la organisme care reunesc ţări din jurul Mării Negre, România a devenit deja un exportator de democraţie prin principiile pe care le afirmă şi le susţine în aceste conferinţe. Am avut discuţii cu lideri ai statelor din Balcanii de Vest, tot timpul poziţia noastră a fost "nu închideţi drumul Balcanilor de Vest către Europa prin blocarea în atitudini şi poziţii care nu sînt în standarde europene". Dacă Balcanii de vest au un potenţial distructiv consumat în război, în crime de război, zona Mării Negre acumulează potenţial negativ, fie în nord, în zonele de conflict mai mult sau mai puţin îngheţate - Transnistria, Osetia -, fie în relaţiile colaterale dintre state. Dacă Balcanii de Vest sînt o zonă în care UE, NATO, OSCE s-au implicat, zona Mării Negre este încă neglijată şi acumulează continuu potenţial negativ. Singurul mod de a preveni ca pe termen mediu şi lung zona Mării Negre să devină o zonă explozivă este exportul de democraţie. Fie că-l face UE, fie că-l face NATO, fie că-l face România în relaţiile bilaterale, fie că-l fac mai multe state în organizaţii regionale, fără o puternică împingere a democraţiei către zona statelor Mării Negre, această zonă va acumula un potenţial conflictual care mai devreme sau mai tîrziu va crea probleme regionale, cel puţin. Vin la un subiect pe care l-am mai abordat şi în discuţii cu politicienii europeni: Ucraina. Aici, în zona Mării Negre, se produce un al doilea val de democratizare. A fost primul val în Europa de Est la sfîrşitul anilor '80 şi zona Mării Negre cunoaşte în spaţiul ex-sovietic un al doilea val, la peste 10 ani distanţă. Georgia, Ucraina, chiar Moldova, se constituie în noi democraţii. Problema este: doar îi aplaudăm sau îi şi sprijinim? Pentru că, aşa cum ştim din România, din experienţa democraţiei noastre, una este să cîştigi alegerile democratic şi cu totul altceva să cîştigi şi puterea. Preşedintele Iuşcenko a cîştigat alegerile, dar are nişte structuri ale vechiului regim care numai democratice nu sînt. Dacă ne vom limita la a-l felicita şi a-i da flori şi nu-l sprijinim efectiv să democratizeze instituţiile statului, vom regreta şi noi, şi ucrainenii că am avut cîndva o şansă.