Este Obama un conservator social?

Elimin din start ipoteza conform căreia ar fi un comunist: nimic din declaraţiile, programul sau afirmaţiile cuprinse în cărţile sale nu îl recomandă ca avînd altceva în comun cu această ideologie în afară de împărtăşirea unor valori generale de stînga, precum solidaritatea socială sau credinţa în justeţea şi utilitatea re-distribuţiei. Dar este oare Obama, într-adevăr, un politician de stînga? Este o întrebare pe care am întîlnit-o în publicaţii consacrate ale stîngii europene, precum Le Monde Diplomatique, sau pe care am auzit-o din gura unor ideologi reputaţi ai noii stîngi româneşti, conectaţi puternic la socialismul european. Cîteva chestiuni par a-i deranja, mai ales, pe stîngiştii din Europa. Una dintre ele este sistemul de impozitare propus de Barack Obama, care prevede eliminarea facilităţilor fiscale pentru cei bogaţi şi taxarea lor suplimentară. Un studiu efectuat de Tax Policy Centre din SUA şi citat de The Economist arată că urmarea planului de impozitare a lui Barack Obama va fi creşterea cu 5,4% a veniturilor celor 20% dintre cei mai săraci cetăţeni americani şi scăderea cu 8% a veniturilor celor 1% cei mai bogaţi americani. Modest, irelevant şi insuficient pentru standardele stîngii, care se arată revoltată de faptul că familiile americane care au doi membri şi venituri de pînă la 250.000 USD sînt considerate ca făcînd parte din clasa mijlocie, în loc să fie declarate putred de bogate şi taxate pe rupte! Stînga este sceptică faţă de asemenea iniţiative ipocrite şi invocă cu patos cifra neliniştitoare a celor aproape 40.000 de americani ce trăiesc sub pragul sărăciei, care în America se situează la 10.400 USD pentru o familie cu un singur membru şi 14.000 pentru o familie cu doi membri. Deşi preocupat de problematica sărăciei, sinceritatea lui Obama în această chestiune este pusă la îndoială de afirmaţiile "revoltătoare" prin care se încumetă să declare că sărăcia americanilor nu este totuna cu cea a altor săraci din lume şi că, oricît de sărac ar fi un american, tot are parte de apă curentă, de o locuinţă decentă, televizoare şi aparatură electrocasnică, fără a pune la socoteală că 73% dintre gospodăriile considerate sărace deţin o maşină. I se reproşează o etică prin care sînt prea mult acuzate discriminările bazate pe criterii de rasă sau gen şi care îl face să uite că proletariatul nu are culoare naţională: singurul lucru important este exploatarea claselor inferioare. Nici măcar atunci cînd vorbeşte de rasă sau gen nu pare să satisfacă sensibilităţile stîngiste: i se reproşează excesul de empatie pentru poziţiile adversarilor. Într-adevăr, Obama s-a abţinut de la înfierarea crîncenă a celor care se opun avortului sau a celor care consideră homosexualitatea o deviere şi şi-a declarat admiraţia faţă de unele măsuri promovate de Ronald Reagan. Fără a renunţa la propriile credinţe, Obama se delectează cu acrobaţii intelectuale exersînd în mod ilicit înţelegerea motivaţiilor adversarilor din spectrul de dreapta! Cu alte cuvinte, nu este un adevărat ideolog şi se pare că nici nu îşi doreşte aceasta, din moment ce afirmă chiar în cartea sa - Îndrăzneala de a spera - că "ideologia nu ţine cont de faptele care pun teoria sub semnul întrebării". Lista reproşurilor ar putea continua, mergînd de la chestiunile de politică externă, în care Obama nu e suficient de tranşant pentru a pune capăt hegemoniei americane, pînă la cele de natură culturală, unde Obama suferă de un respect excesiv al tradiţiilor care ar trebui, iată, date de toţi pereţii. Aşadar, în ce punct al spectrului stînga-dreapta se situează Barack Obama? Îmi vine în minte dilema vînzătorului de îngheţată, consacrată în ştiinţele politice: doi vînzători de îngheţată se află pe o plajă, unul la extremitatea stîngă, şi altul la cea dreaptă, ambii lăudîndu-şi în gura mare marfa. Pentru a se putea face auziţi de cît mai multă lume, este logic ca fiecare să se apropie cît mai mult de centru - dar nu atît de mult încît să rişte să nu mai fie auzit de cumpărătorii din extremitatea plajei de unde a plecat şi să ajungă să concureze pentru acelaşi segment de potenţiali clienţi ca şi rivalul său. Formula găsită de Obama pentru a răspunde acestei dileme a funcţionat în SUA, unde mişcările de la extrema stîngă sînt destul de firave şi nu au mers niciodată atît de departe încît să pledeze pentru o schimbare violentă de regim sau pentru o abolire totală a proprietăţii private. Nu acelaşi lucru e valabil pentru stînga europeană sau cea mondială şi cred că aici rezidă explicaţia pentru situarea lui Obama în cadranul de dreapta al axei doctrinare. Ce ne facem totuşi dacă distanţa de la extremitatea stîngă pînă la centrul spectrului nu este egală cu distanţa de la centru la extrema dreaptă a spectrului politic? În teorie, distanţa de la centru la fiecare extremitate ar trebui să fie aproximativ aceeaşi, dar în practică, la ora actuală, lideri precum Chávez sau Castro nu au un echivalent la capătul de extremă dreaptă al spectrului, oponenţii lor fiind politicieni ca Sarah Palin sau, în varianta cu adevărat sumbră, ca Jörg Haider! Atunci cînd Chávez devine standardul în funcţie de care evaluezi orientarea de stînga a unui politician sau partid, este natural ca Barack Obama să apară drept un conservator plictisitor şi demodat! Din fericire - pentru cei mai mulţi dintre noi! Victoria Stoiciu este coordonator de programe la Friedrich Ebert Stiftung.