Este Moldova pregătită pentru UE?

La 27 februarie 2005, cu două săptămîni înainte ca alegerile parlamentare să schimbe "la faţă" peisajul politic de la Chişinău, Republica Moldova a semnat la Bruxelles un Plan de acţiune cu UE. Deşi nu se referă la obligativitatea asimilării "aquis-ului comunitar" şi nici nu promite "o perspectivă europeană", mult aşteptată la Chişinău, Planul de acţiune este centrat pe cîteva priorităţi: (1) implicarea UE în procesul de reglementare a conflictului transnistrean (inclusiv managementul eficient al frontierei cu Ucraina), (2) consolidarea instituţiilor democratice şi supremaţia legii (alegeri, libertatea de expresie, justiţie), (3) consolidarea sectorului privat şi relansarea reformelor economice (regim de tarife preferenţiale), (4) întărirea capacităţii administrative şi judiciare (anticorupţie, stoparea migraţiei ilegale), (5) eradicarea sărăciei şi întărirea relaţiilor cu organizaţiile financiare internaţionale. Ce poate face Europa pentru Moldova? Spre deosebire de alţi ani în care a tratat cu Republica Moldova de pe "poziţii de forţă", Comisia Europeană pare a fi acum mult mai favorabilă Moldovei. Deschiderea Delegaţiei UE la Chişinău şi implicarea directă a UE în procesul de reglementare sînt semne clare de interes, dar aceste semnale nu trebuie să se oprească aici. Ce aşteaptă moldovenii de la UE? O perspectivă europeană, după 2007, dacă Planul de acţiune va fi aplicat satisfăcător. Îndeplinirea criteriilor politice de la Copenhaga, în a doua fază, ar trebui să ducă la aderarea Moldovei. În al doilea rînd, liberalizarea regimului de vize. UE ar putea perfecta vize Schengen multiple, pe termen mai lung, pentru diverse categorii de persoane. De exemplu, persoanele şi delegaţiile oficiale (membrii Guvernului, parlamentarii), oamenii de afaceri, cercetătorii ştiinţifici ar trebui să beneficieze de vize Schengen multiple pe 3-5 ani; studenţii, elevii, lectorii universitari - pe 1-2 ani (un asemenea acord a fost deja semnat de Franţa şi Italia cu Federaţia Rusă). Liberalizarea regimului de vize ar contribui la "europenizarea" instituţiilor din Republica Moldova şi, totodată, la uşurarea presiunii emigraţioniste, inclusiv prin legalizarea migranţilor ilegali, care n-au comis alte încălcări ale legii, şi stabilirea unor cote, iniţial pentru muncitorii sezonieri, ulterior şi pentru alte categorii. În al treilea rînd, deschiderea asimetrică şi reală a pieţei UE pentru producătorii din Republica Moldova, care ar include eventual şi accesul garantat pentru exporturile (legalizate de Republica Moldova) din Transnistria, astfel ca oamenii de afaceri de acolo să fie interesaţi să se înregistreze ca agenţi economici legali ai Republicii Moldova. Chiar de la prima sa sesiune din aprilie 2005, Parlamentul a adoptat unanim o Declaraţie Politică statuînd aderarea la UE drept obiectiv strategic. Guvernul a adoptat un Program de implementare a Planului de acţiune. Progresul va fi măsurat prin rapoarte periodice de evaluare. Autorităţile moldovene aveau obligaţia de a prezenta un raport la un an de implementare (2005 -2006), în timp ce UE va efectua o evaluare paralelă (în iunie). Nerăbdător să-şi confirme angajamentele asumate, Ministerul de Externe de la Chişinău a elaborat în 2005 două rapoarte intermediare (în lunile august şi noiembrie), rămase fără comentarii din partea UE. Aceste rapoarte interimare au fost intens criticate de societatea civilă din Republica Moldova, nici unul nefiind suficient de credibil, transparent şi documentat. UE a descurajat orice discuţii privind conturarea unei finalităţi de integrare. Moldovenii ar dori să audă un mesaj clar: vă primim, chiar dacă nu acum. O altă problemă - cu efecte demoralizatoare pentru Moldova - este că relaţiile UE promovate în regiune au fost centrate mult timp pe optica "business-ului comun" cu Rusia, ceea ce se reflectă indirect şi asupra atenţiei acordate unor ţări mai mici, cum este Moldova.Mai mulţi experţi menţionează că într-un stat slab şi o ţară săracă este foarte greu să convingi societatea să efectueze reforme dureroase fără a defini în mod explicit care este scopul final sau fără ca obiectivele de integrare să fie recunoscute ca atare de UE. La rîndul său, UE pedalează pe o abordare numită generic "ambiguitate constructivă", aşteptînd ca autorităţile de la Chişinău să se mobilizeze pentru atingerea obiectivelor de integrare, edificînd un stat viabil, stabil şi democratic, pe baza unor legături strînse şi valori europene legate de democraţie, supremaţia legii, drepturile omului, inclusiv libertatea de expresie. Un fel de: faceţi voi ce trebuie şi apoi mai vedem. Ce poate face Moldova pentru "europenizarea" sa? Din păcate sau din fericire, Republica Moldova nu are alternativă faţă de oferta UE (Planul de acţiune) şi, respectiv, înţelege că doar aplicarea cu succes a acestui Plan îi va putea demonstra credibilitatea, îi va oferi accesul pe pieţele europene şi îi va aduce sprijin financiar şi politic. Dar un obstacol important faţă de implementarea Planului este chiar modul în care a fost conceput: prea complicat, prea ambiţios şi prea general totodată. Negociind în regim confidenţial şi avînd la activ o experienţă mai mult decît modestă, autorii ("scriitorii") actualului Plan de acţiune au încercat să deseneze o ofertă cît mai ambiţioasă pentru UE, şi totodată cît mai dificil de implementat pe plan intern. Integrarea UE rămîne exclusiv la nivelul discursului bombastic al politicienilor şi aproape niciodată nu coboară la nivelul politicilor sectoriale. Reformele sînt condiţionate extern, iar rolul birocraţiei de stat în implementarea politicilor care derivă din structura Planului este cel puţin dubios. Calitatea serviciului public este sub orice critică, iar ajustările propuse prin Strategia de Reformă a Administraţiei Centrale (decembrie 2005) se ciocnesc în mod explicabil de rezistenţa factorului politic. Existenţa unei stabilităţi politice relative în anul 2005, datorate unei cooperări "constructive" între PCRM şi aliaţii săi politici, reprezintă cu siguranţă un factor necesar, dar insuficient pentru convertirea aspiraţiilor în materie de politici efective. Stabilitatea politică se datorează consensului atins de către toate formaţiunile parlamentare din Republica Moldova în vederea obţinerii unui statut de membru al UE. Totuşi Moldova nu este astăzi nici măcar "candidat potenţial" pentru că se confruntă cu numeroase slăbiciuni structurale. Problema-cheie ţine de calitatea reformelor interne pentru că, chiar dacă s-ar găsi o soluţie fezabilă în 2006 pentru reglementarea conflictului transnistrean, Republica Moldova tot nu ar fi capabilă să se asocieze Uniunii Europene: instituţiile sale sînt prea slabe, autorităţile publice prea dominate de "verticala puterii", în timp ce economia subterană şi conflictul nereglementat din Transnistria sînt piedici mult prea serioase pentru a speria chiar şi pe cei mai înfocaţi "avocaţi" ai Republica Moldova în UE. O gravă carenţă este şi "conservarea" unei abordări asistenţialiste faţă de UE, odată cu evitarea responsabilităţii individuale şi mimarea unui proces de reforme interne, mult prea dependent de finanţarea externă. Lipsa de gîndire strategică în gestionarea procesului intern de "europenizare" prin "contaminare instituţională" poate fi astăzi cel mai mare obstacol pe calea integrării europene a Republicii Moldova. Procesul este dificil şi nimeni nu trebuie să se aştepte la concesii în aplicarea regulilor de calificare ale UE.