„Este făcută după chipul și asemănarea fiecăruia” - anchetă
I-am rugat pe patru tineri pe care i-am cunoscut la atelierele de literatură să răspundă la întrebarea: „Ce înseamnă intimitatea?”. Poate că lumea se schimbă în jurul nostru, dar răspunsurile lor, poetice și ironice, o nuanțează și o fac mai profundă.
● Sara MARIN, 15 ani, Colegiul Național „Octavian Goga“, Sibiu
Intimitate. Mereu auzim de acest cuvînt. Mai ales în formule ca „Respectă-i intimitatea”, „Are dreptul la intimitate”.
Pentru mine, însă, intimitatea nu o ai singur. Trebuie împărțită cu cineva. Deoarece intimitatea singură este, de fapt, singurătate. Se formează un paradox, astfel. Căci nu este posibilitatea la intimitate unul dintre cele mai sacre lucruri pe care le putem avea? Și cum poate fi singurătatea așa de magică precum ar trebui să fie, de fapt, intimitatea?
De aceea, intimitatea apare între mai mulți indivizi. Între prieteni, în familie. Ea ia naștere din încredere, din înțelegere și iubire.
Nu există o acțiune care provoacă intimitatea. Este pur și simplu persoana. Persoana care e lîngă tine.
Gîndindu-mă la acest cuvînt, intimitate, mi-au trecut prind gînd mai multe lucruri. Ce este pentru mine, ce ar putea fi pentru alții? Ce o provoacă? Ce o împiedică?
Iar acum, cred că cea mai mare intimitate pe care o putem avea este doar de a privi pe cineva.
Priviți pe cineva, admirați-i frumusețea exterioară pînă la cea a sufletului. Priviți și simțiți.
Asta se numește intimitate.
● Dragoș-Andrei DRĂGHICI, 14 ani, Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Sibiu
Pentru mine, intimitatea e precum o haină uzată. Dat fiind faptul că e uzată, nu pot să o port în afara casei, unde o să o vadă și alți oameni, o să o judece și, mai „grav”, o să mă judece pe mine, cel care o poartă. Gîndurile prea ieșite din tipar, dorințele prea exagerate, glasul prea amețit și bluza prea uzată, toate ar trebui „îndesate în spatele dulapului" și uitate pe veci (asta după spusele lor – acum, eu nu mai cred asta). Pentru mine, intimitatea reprezintă o oază de liniște, un refugiu de la lăncile oamenilor, un ocean în care să mă scufund cînd vreau să evadez din viața de zi cu zi. Mai pe scurt, intimitatea reprezintă un loc al meu, fără granițe sau restricții. Un loc pe care nimeni nu mi-l poate lua, unde nu mă poate deranja nimeni și unde pot face și gîndi tot ce vreau. Cum aș putea scăpa de așa ceva? Îmi e imposibil și să mă gîndesc la asta. Ei bine, probabil că va trebui să rămîn captiv în intimitate, pe veci. Sincer, mai bine decît să rămîn captiv în viață.
● Amilin-Teodora MITU, 14 ani, Școala Gimnazială „Grigore Hagiu”, Tîrgu Bujor
Intimitatea e o stare efemeră și iminentă, e o nevoie primară cum e nevoia de hrană sau cea de oxigen. Nu aș putea să descriu intimitatea în general, dar intimitatea mea e în text, în ceea ce citesc, în starea pe care o am înainte să adorm, atunci cînd mă gîndesc la ceea ce au făcut cei din cartea pe care o citesc, iar mai apoi în ceea ce pot eu să scriu. Îmi trebuie singurătate, deși mă inhibă de cele mai multe ori, cînd scriu și sînt aproape de text, e absolut necesară, liniștea la fel. Aș putea vorbi mult despre ceea ce înseamnă să fii într-un spațiu intim: o cană cu ceai, o pătură pufoasă. Totuși, aceste detalii sînt doar mofturi. Baza este dată de starea pe care o am, de căldura pe care textul mi-o oferă.
Intimitatea e starea de care oricine are nevoie pentru a face ceea ce îl împlinește și îl face să se scuture de exuvii, păstrîndu-le într-un cufăr transparent, la care se poate uita oricînd, apelînd la stadiile trecute și tînjind, în liniște și confort, spre cele viitoare.
Pentru mine, intimitatea e legată de grupul de prieteni, de lucrurile pe care le avem în comun, de amintirile și de starea de familiaritate generate de locurile noastre, de obiceiurile noastre, de acest amalgam de fapte pe care, după ce primesc puțin spațiu, le pot scrie și descrie.
Tot acest proces intim nu e doar original, ci și misterios într-un fel ciudat; e „o fîntînă pe un drum secetos”, din care nu trebuie neapărat să bea și alții. Dacă apa e bună pentru tine, nu trebuie adoptată de toți.
Pentru mine, crearea unui univers intim dobîndește sens pe parcurs, pentru că spațiul real și cel intim sînt două cercuri tangente exterioare; există lucruri reale pe care le păstrezi în el (unele amintiri, unele obiecte, uneori persoane). Cînd realitatea invadează prea mult spațiul intim, acesta se crapă. Acest univers intim apare ca pisica de Cheshire din Alice, apare peste tot și din ea rămîne numai zîmbetul.
În acest univers intim, mă simt liberă să-mi dezvelesc sufletul. Socrate a afirmat că impudoarea sufletului e mult mai dificilă decît cea a trupului, iar eu cred că fix absența intimității ne face să simțim, atît de greu, această dezgolire.
În final, aș vrea să zic că, pînă acum, am fost în căutarea intimității. Am găsit-o de multe ori și, de cel puțin tot atîtea ori, am crezut că am găsit-o, fără să o găsesc de fapt; de acea simt că această intimitate e ca o fata morgana, apare, te vrăjește, dispare și te lasă însetată, visătoare și cu gîndul la următoarea ei apariție. Asemenea unui Blitzkrieg, dărîmă tot, lăsînd în urmă un teren pe care să se poată reconstrui o nouă realitate, poate mai pertinentă pentru tine decît cea veche.
● Andrei TOMA, 17 ani, Colegiul Național „Octavian Goga“, Sibiu
Intimitatea este un univers mai mic conținut în universul întreg. Aceasta este făcută după chipul și asemănarea fiecăruia, deoarece cu toții sîntem diferiți, astfel nu vom vedea niciodată două lumi ale intimității la fel. Pentru mine, lumea în care mă retrag și pe care o numesc intimitate este doar a mea, eu sînt singurul personaj. Chiar dacă alte personaje își fac simțită prezența în jurul meu, nu îmi invadează intimitatea. Nu pot spune că am un loc sau o activitate anume pe care să o includ în aria intimității mele. Consider că ceea ce este în mintea mea este intimitatea mea, deoarece acel ceva este doar al meu, ceva ce nimeni nu poate invada dacă nu are permisiunea mea.
