"Este bun? Este rău?”
Dilema veche a avut o idee bună să facă un număr despre bunătate, apoi, în pereche, un altul, zece ani mai tîrziu, despre răutate. Este mai bine decît să fi ales despre bine şi rău. Binele şi răul se opun pe tărîmul eticii, al moralei. Bunătatea şi răutatea ţin de psihologic, de social. Bineînţeles, pe plan religios se spune că Dumnezeu este bun şi Diavolul este rău. Dar cum nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, vom lăsa această chestiune spre dezbatere celor naivi. Faimoasa întrebare a lui Diderot " "este bun, este rău?" " se aplică fiecăruia dintre noi. Şi este bine ştiut că în afară de unele extreme, cum ar fi Maica Tereza şi, în cealaltă extremă, Al Capone, nimeni nu se consideră ca fiind bun sau rău într-o manieră completă şi definitivă. Ai fost rău, spune ea plîngînd, dar el o consolează ştergîndu-i lacrimile, căci iată-l redevenind blînd. Trăim într-o alternanţă, asemeni unei corăbii pe care vîntul o împinge cînd spre nord, cînd spre sud, în funcţie de împrejurări, dacă cîrmaciul nu ar avea propria sa voinţă, şi o direcţie pe care doreşte să o menţină. Într-o oarecare măsură, dar numai într-o oarecare măsură " şi anume în măsura în care sîntem cîrmaci abili şi experimentaţi " putem să ne influenţăm atitudinile. Dar este cu adevărat naiv cel care pretinde că a fost bun sau rău doar prin propria sa voinţă, şi nu pentru că i s-a întîmplat să bea un pahar în plus, şi după aceea să fie excesiv de generos cu un cerşetor sau să-şi pocnească nevasta. Sper că l-aţi citit pe Dawkins (dacă nu, încă nu e timpul pierdut), şi că aveţi o idee despre teoria "memelor". Dawkins a demonstrat într-o manieră convingătoare " cel puţin natura nu ne oferă nici un exemplu care să-l infirme " că selecţia naturală nu operează la nivelul speciilor, al grupurilor sau al indivizilor, ci la cel al genelor, pentru care indivizii nu sînt decît nişte purtători provizorii şi neştiutori. Memele sînt într-un fel echivalentul genelor în lumea virtuală a gîndurilor, a comportamentelor. Graţie statutului nostru cultural de fiinţe umane, nu sîntem doar purtători ai genelor, ci şi purtători ai memelor. Dublul principiu fondator al selecţiei naturale " duplicarea şi variaţia " se aplică de asemenea memelor. Credem că gîndim, cînd de fapt nu facem decît să combinăm memele, chiar să reproducem complexe de meme, ale căror vehicule mîndre şi naive sîntem. Suzanne L. Blackmore, care a popularizat teoriile lui Dawkins, dă exemplul acelor melodii care ne tropăie prin cap şi de care nu putem scăpa, oricît de prosteşti ar fi. La, la, la, fredonăm cu orele, şi nu reuşim să ne debarasăm de această pacoste. Să reţinem acest exemplu. Sîntem capabili să ne dăm seama că această memă muzicală ne bîntuie, că nu putem face nimic împotriva ei, că ni se impune împotriva voinţei noastre. Asta pentru că este vorba de un refren. Pentru că acest refren nu este cu nimic legat de convingerile noastre, de gîndurile, iubirile, modul de viaţă, ideologia noastră. Iată motivul pentru care el nu trece neobservat. Dar cînd este vorba de o alegere politică, de concepţia noastră despre educaţie, de ideea pe care o avem despre raporturile dintre bărbaţi şi femei, de opinia pe care o avem despre tineri, de convingerile pe care le avem despre influenţa ţevii de eşapament a maşinii noastre asupra încălzirii globale, de credinţa în Dumnezeu, de hainele pe care le purtăm şi de ticurile verbale pe care le avem, atunci memele trec complet neobservate (în tot ceea ce precede ar trebui să punem "noi", "al nostru" şi "ale noastre" între ghilimele, pentru a fi mai exacţi). Ele sînt integrate, au trecut bariera selecţiei. Ele ne locuiesc fără să dea vreun semn. Cioran a spus că într-o zi, într-un soi de revelaţie, se uita la oamenii care mergeau pe stradă, cu zecile, cu sutele. "Fiecare dintre ei este convins că are dreptate" " a strigat el (în mintea lui). Cioran nu l-a citit niciodată pe Dawkins, dar ce frumoasă ilustrare a teoriei memelor a dat! Şi întrucît sîntem în literatură, nu voi ezita să spun că Ionesco s-a înşelat făcînd din rinocer un rău. DalÃ, pentru care rinocerul este, dimpotrivă, un înger, nu se înşeală prea mult. Nu avem nici un motiv să credem despre contagiunea rinocerică că priveşte doar răutatea. Bunătatea şi răutatea noastră sînt fructele memelor noastre. Îi repetăm încontinuu progeniturii noastre dragi: "fii politicos cu prietenii tăi". Rezultatul poate fi uneori ca el să producă o anti-memă, care să ne contrarieze. Nu este vorba de răutate, ci de o contra-bunătate. Au existat epoci şi locuri în care răutatea era la modă. Să fii rău era bine văzut. Naziştii erau mîndri să fie răi. De asemenea, revoluţionarii de orice fel, amabilitatea trecînd drept slăbiciune, bunătatea, drept o atitudine de clasă. Să fii pur înseamnă să fii rău. În societăţile noastre occidentale contemporane, impure prin definiţie (mîncăm carne de porc, nici măcar nu mai mergem la biserică), la modă este mai degrabă bunătatea. Ne preocupăm de "popoare" nefericite care trăiesc sub jugul unor tirani aleşi chiar de ele. Cum nu vrem să acceptăm această idee, preferăm să credem că alegerile au fost trucate grosolan. Aţi remarcat că, de fiecare dată cînd televiziunea ne arată o manifestaţie cu oameni care sparg vitrine şi dau foc la maşini, de îndată ce se înfruntă cu scutierii poliţiei, bunii telespectatori le dau dreptate? Indiferent de situaţie. Ei au dreptate deoarece poliţia, ordinea, legea sînt de cealaltă parte. Memele romantice ne lucrează. Am văzut recent la Derry faimoasele fresce reprezentînd lupta manifestanţilor cu poliţia. Era evident că motivele pentru care se luptau nu aveau nici o importanţă. Ceea ce conta erau acele imagini cu poliţiştii cei răi, înarmaţi cu măciuci, faţă în faţă cu blînzii intelectuali cu ochelari, cu mîinile goale, şi cu femeile cu pletele în vînt. Memele simplifică. Cei care trec bariera selecţiei sînt mai degrabă de partea intelectualilor, decît de partea armatei şi a poliţiei. La o scară mai redusă, la "bandele" care populează cartierele de periferie de oriunde şi de oricînd, este evident că răutatea este mai degrabă un criteriu de excelenţă. Aceleaşi meme. Care au impus şapca purtată cu cozorocul la spate şi îi împing la o tortură discretă într-o pivniţă unde nimeni nu ar îndrăzni să pună piciorul. Bunii judecători vor găsi scuze acestor victime ale segregării sociale, identificînd, de o manieră confuză, memele în comportamentul oribil al membrilor bandelor asasine, fără să conştientizeze însă celelalte meme, care îi împing spre îndurare. Un prieten, căruia i-am vorbit despre Dawkins, m-a întrebat într-o zi, un pic revoltat: dar asta nu te deranjează, ideea de a fi un simplu loc unde se petrece o manipulare de meme? I-am răspuns că nu. Dimpotrivă, nu sînt nici bun, nici rău, nici eu, nici altcineva. Din tot ceea ce am scris în acest articol, nimic nu îmi aparţine cu adevărat. Eu nu fac decît să vehiculez nişte consideraţii străine de mine, sperînd că ele vă vor atinge şi pe voi, şi că veţi deveni servitorii lor devotaţi. Este felul meu de fi rău.
