Eroii care ne-au adus Vestul

Alexandra BĂDICIOIU
Publicat în Dilema Veche nr. 247 din 10 Noi 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Este vorba despre cai. Cîteva exemplare, parcă ieşite din laboratoarele experţilor în genetică, sparg ferestrele clădirilor de birouri. Tonul este apocaliptic, producţia atît de rafinată că strigă "aici s-au cheltuit mulţi bani" în încercarea de a te impresiona, iar automat, în mintea mea îşi fac apariţia cîteva produse care ar cere o asemenea desfăşurare de forţe. În primul rînd, Dorna. Avem oraşul acela părăsit de umanitate, atmosferă străină, nici-o-legătură-cu-România, magnitudinea inutilă. Şi poate nu. O maşină. Playstation. Poate un LCD. Apare un izvor, ne întoarcem la Dorna. Ba nu, e tot o apă, dar alta. Finalul fără sens, un pic ridicol, mă face să rîd. Ca o madeleină fără gust, clonele astea de cai Dorna mi-au amintit de acelaşi efort (doar că se întîmpla acum vreo 18 ani) de a prevedea deznodămîntul unor reclame. Hipnotizată de lumea aceea utopică, unde oamenii aveau toţi ochii albaştri şi erau înalţi, vînam cu obstinaţie canalele străine, în căutare de calupuri publicitare. Nemţii erau OK, dar preferam italienii şi spaniolii, unde mai înţelegeam cîte ceva: şunca, pastele şi laptele "se jucau" de fiecare dată la începutul zilei, pe străduţe vechi - cu flori în balcoane, şi clopote de duminică pe fundal - pe care alerga un copil strigînd ceva - "mama!", de obicei -, iar acasă, în salon, îl aştepta familia cu bunici şi mătuşi la masă. Reclamele străine au constituit prima mea experienţă televizuală: dependenţă şi fascinaţie. Episoadele TV de pînă în 1989 de care îmi aduc aminte - un film polonez, vizitele lui Ceauşescu şi crainicele TV - nu se încadrează în această categorie. Publicitatea, în schimb, mi-a adus în faţă un escapism care putea fi comparat atunci doar cu romanele lui Jules Verne. A fost o legătură emoţională. Nu îmi doream căluţii roz care puteau fi pieptănaţi, ghiozdanele tot roz cu insigne strălucitoare sau restul milioanelor de bucurii destinate celor ca mine, care se întîmplau să fie în altă ţară. Eu consumam, la propriu, doar reclame. Apoi au venit şi la noi. Titan Ice, Gregorio Rizo, Pepsi şi Nea Nicu. Lipsa evidentă de strălucire m-a indignat la propriu. Doar Oil of Olaz îmi amintea, vag, de prima mea iubire TV. Apoi le-am ignorat, vreo 10 ani, pînă cînd jobul m-a făcut să mă întorc la ele. Românii le-au primit, într-o primă fază, ca pe un dar kitsch, cu care nu ştiau ce ar trebui să facă. Îi amuzau, le arătau cu degetul, le comentau pînă la epuizare (tocmai de aia, o mare parte din sloganurile autohtone au intrat în folclorul urban), le parodiau, şi, la un moment dat, au început să cumpere. Şi de atunci nu s-au mai oprit. Cu o frenezie perfect explicabilă (în defularea celor 50 de ani de rafturi goale, dar şi în dorinţa de a testa ceea ce li se arăta la televizor, între filme şi ştiri), goleau şi golesc, încă, magazinele. La o întîlnire recentă cu specialiştii media, cineva spunea că românul are un stil de viaţă pe care nu şi-l poate permite. Se hrăneşte cu aspiraţii. O teorie pe care un alt guru în branding personal mi-o spunea cu un an în urmă, cînd venise pentru prima dată în Bucureşti. Era şocat de reclamele care invadau oraşul, de maşinile luxoase de pe stradă, de hainele oamenilor obişnuiţi şi de telefoanele de ultimă generaţie, la care vorbeau toţi, în neştire. Se aşteptase la un oraş cenuşiu, în tradiţia celor foste comuniste, şi găsise, în schimb, un adevărat spectacol. Ne mai seamănă, în această privinţă, a visatului cu ajutorul magazinelor, doar ruşii şi grecii. Ca şi acolo, publicitarii şi-au dat seama de potenţialul pe care îl are un target snob. O mare parte dintre reclamele noastre sînt aseptice, în mod voit ne-româneşti, cu interioare occidentale şi oameni la costume, cu funcţii importante în corporaţii, indiferent de produsul pe care îl vînd. Nu ne venea să credem că astfel de spoturi puteau fi realizate în România. Publicitarii erau nişte eroi. Care reuşeau să ne aducă Occidentul în 30 de secunde. Care ne dădeau iluzia că şi noi putem să trăim viaţa lor. Odată trecută această etapă (da, putem trăi ca ei, chiar dacă ne îngropăm în credite de consum), creativii autohtoni au urcat pe următoarea treaptă cerută de logica aspiraţiei. Amploarea, adică. Reclamele care arată ostentativ efortul depus pentru a fi create. Hoardele de cai care zboară prin oraş pentru a vinde o apă. Explozie de efecte speciale, regizori străini, filmări în cele mai exotice colţuri ale planetei, multe metafore. Şi, de cîţiva ani deja, nu mai e doar exploatarea snobismului din target, ci uluirea gratuită, expresia bogăţiei industriei, un fel de "uite ce spoturi sîntem în stare să producem". Clientul, uitat într-un colţ, ca şi publicul, are menirea de a privi şi de a se minuna. Sau de a descifra. Măiestria unei agenţii nu se măsoară doar în reclame mari, ci, mai nou, în capacitatea de a încripta mesajul. După 18 ani, oamenii continuă să vorbească despre publicitate, dar mai nou, doar dacă nu o mai înţeleg. Creativii români au urmat, în paralel, acelaşi parcurs susţinut de consumatorii pe care încercau să-i convingă. De la primele teste din ’90, unde totul era permis pentru că nimeni nu ştia de fapt regulile de aur şi toată lumea le căuta încercînd, la disperarea de sincronizare cu Vestul şi, acum, la competiţia internaţională şi goana după lauri, industria românească de advertising a crescut în salturi, repede, urcînd în topul vitezei de dezvoltare, în mai toate studiile globale. Ca bani, număr de agenţii, spoturi filmate şi, da, premii obţinute la festivaluri. Publicitarii români au devenit "brazilienii Europei". Sînt exportaţi la vecini, să conducă filialele de acolo ale reţelelor internaţionale. Drept urmare, creativitatea din calupurile publicitare începe să se întoarcă în matcă. Poate că - aşa cum s-a întîmplat şi prin alte ţări foste comuniste - mirajul începe să-şi piardă efectul: s-au blazat şi ei, s-a cam plictisit şi publicul. De altfel, unii spun că se va sparge balonul de săpun. Iar criza financiară pare să le dea dreptate. E greu de prevăzut cum se vor descurca românii şi creatorii lor de mini-utopii, odată întorşi la austeritate. Dar cu siguranţă va fi interesant.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.