Epoca incertitudinii

În urmă cu mai bine de un an, cu toții ne aflam în tensiunea izbucnirii pandemiei de COVID-19. În mass-media internă și internațională circulau știri însoţite de imagini care mai de care mai rele. Oamenii începeau să se îmbolnăvească și unii dintre ei chiar să moară, din păcate. În țara noastră încă nu se înregistrase nici un caz. Totul părea a fi încă ceva depărtat și speram că vom trăi o minune, că se va întîmpla ceva care să ne apere, că vom fi ocoliți de grozăvia pe care o trăiau deja cetățenii multor țări de pe planeta Pămînt. Evident, nu a fost să fie așa. Iată, pandemia a ajuns și la noi, iar numărul de victime este deja foarte mare. Dar nu neapărat despre această boală doream să discutăm, ci despre suficiența prostului ajuns comunicator și care poate influența alți oameni. În perioada pe care o invocam, toată mass-media românească aștepta cu înfrigurare primul caz de COVID din România. Acesta ar fi fost semnul că a venit, că minunea nu s-a produs și că vom intra în rîndul lumii și din acest punct de vedere. Circulau tot felul de vești, de parcă ar fi fost un fel de concurs care să anunțe primul caz. În acest context, o platformă micuță de informare (un fost ziar de provincie), cu adresabilitate locală, a publicat o știre falsă cum că primul caz ar fi apărut deja aici. Titlul era unul explicit, spunea că există deja primul caz, dar cînd citeai conținutul îți dădeai seama că știrea este falsă. Nu exista, de fapt, nici un caz de COVID. Se presupunea existența sa, în contextul în care un cetățean italian, depistat ulterior pozitiv, trecuse la un moment dat prin zonă. Faptul apariției unei asemenea minciuni, într-un asemenea context tensionat, m-a determinat ca la rîndul meu să reacționez. Am făcut o captură cu ştirea respectivă și, printr-un text scurt, dar apăsat, mi-am exprimat nemulțumirea pentru modul în care oamenii sînt puși în panică într-un asemenea moment. Civismul din mine a răsuflat puternic. Textul meu se dorea o atenționare asupra rolului formativ al mediei și al pericolului minciunii, chiar dacă știrea mincinoasă poate produce multe accesări. Așa cum era de așteptat, am produs rumoare în redacția platformei de știri respective care se autointitulează ziar și s-a luat decizia să fiu apelat telefonic de către chiar „reporterul” care mințise. Pentru a scurta povestea, trebuie să spun că tonul respectivei persoane a fost total inadecvat încă de la început, iar la explicațiile mele mi s-a replicat scurt că nu sînt în măsură să dau lecții de jurnalism. De fapt, nu era vorba despre o dezbatere de finețe, în care nici nu aș fi intrat, ci pur și simplu totul se învîrtea în jurul temei dacă respectiva informație a fost sau nu o minciună. La a patra frază, văzînd că nu mă convinge că am greșit, persoana despre care vorbesc a început să mă amenințe. Urma să fiu supus unei campanii în care să se scrie „totul” despre mine ca să mă învăț minte să mă mai pun cu presa. Am înghițit în sec pilula amară a acelei zile, gîndindu-mă cine sînt oamenii care pot face așa ceva și care ulterior mai pot avea o asemenea atitudine. Am aflat apoi, într-un alt context, că amenințătorul meu era o persoană cu zece clase. Între timp, aflu că foarte mulți oameni de influență din presa de rețea de socializare nu au școli elementare finalizate. Pentru ei, totul este confuz și relativ. Nu mai există nici o certitudine pentru că adevărul este ceva la bunul lor plac.

În același timp, există miliarde de oameni simpli care au acces la rețelele de socializare și care pot emite în fiecare clipă păreri lipsite de susținere despre tot ceea ce mișcă, de la mersul astrelor pînă la ultimul tratament împotriva COVID. Fiecare grup de pe o rețea de socializare, fiecare grup de prieteni virtuali reprezintă un veritabil ziar la care membrii săi au acces permanent și în care fiecare publică tot felul de lucruri, cu o cenzură minimă. De aceea nu este de mirare că folosința de către proști a acestor mijloace de comunicare reprezintă una dintre principalele probleme contemporane nouă. Umberto Eco ne avertizează în mod explicit: „Rețelele de socializare dau drept de cuvînt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvînt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama Internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Pare că lumea traversează o epocă de sfîrșit al competenței și de instalare a incertitudinii ca mod de a fi. Lumea devine irațională și fiecare crede că adevărul poate fi legat la butoniera sa proprie de analfabet. Tom Nichols ne avertizează la rîndul său: „Toți cunoaștem asemenea persoane: colegi de serviciu, prieteni, membri de familie. Sînt tineri și bătrîni, bogați și săraci, unii au studii superioare, alții sînt înarmați doar cu un laptop sau un permis de bibliotecă. Dar cu toții au un lucru în comun: sînt oameni obișnuiți, dar care se cred doldora de cunoștințe. Considerîndu-se mai informați decît experții, mai citiți decît profesorii și mai profunzi decît masele credule, aceștia sînt cei care explică, fiind mai mult decît încîntați să ne lumineze cu privire la orice, de la istoria imperialismului la pericolele vaccinării” (Tom Nichols, Sfîrșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, Editura Polirom, 2019, p. 27).

Relativizarea adevărului de zi cu zi, dar și a celui științific este într-adevăr o mare dramă. Dar nu este singura pe care omenirea a parcurs-o în evoluția sa. Pentru a înțelege mai bine ceea ce se întîmplă, nu strică să avem o viziune asupra trecutului. Asta pentru că nu este prima dată cînd lumea crede că trece printr-o asemenea dramă, ca să-l cităm pe savantul italian. O scurtă privire în trecut ne reamintește că oamenii nu au fost mereu ceea ce sînt azi. Au existat vremuri în care nu aveam dreptul la învățătură și știință, acestea fiind considerate apanajul celor inițiați. Bibliotecile erau ținute sub cheie și știința de carte aparținea numai elitelor bisericești și aristocratice. Tiparul a produs o mare revoluție prin faptul că a adus cartea în rolul de bun comun. Știința de carte la îndemîna tuturor a bulversat lumea și a aruncat în aer o ordine socială stabilită în mii de ani. Democratizarea accesului la știință, deși era văzută ca o dramă în epocă de către cei care ținuseră pînă atunci știința la secret, a schimbat lumea și a adus-o pe noi praguri, altădată de neimaginat, de civilizație. Au mai fost asemenea momente, în care elitele timpului au fost dezorientate, neștiind cum și ce se va întîmpla: apariția presei scrise, a telefonului ca mijloc de comunicare, popularizarea automobilului, dezvoltarea tehnologiilor video și a televizorului și radioului. De fiecare dată am fost dezorientați și de fiecare dată lumea, în mod natural, a găsit soluții pentru a merge înainte, urcînd cîte o treaptă. Incertitudinea și haosul prevestite de unii s-au transformat într-o nouă ordine civilizațională. După legi numai de ea cunoscute, pentru că noi nu le-am decelat încă în mod corect, organizarea socială, împreună, a mers înainte. Trecutul se repetă, deși în alte cadre și la alte dimensiuni.

Tot astfel se întîmplă acum și cu comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare. Eu cred că nu trebuie să dramatizăm, pentru că există soluții pentru depășirea acestei epoci a incertitudinii. Grijile exagerate de acum pot căpăta forme reale dacă abordăm viitorul în mod greșit. Nu mai putem imagina lumea în afara comunicării prin intermediul rețelelor de socializare și a Internetului. Viziunea unora cum că ar trebui cenzurate mi se pare o copilărie. Nu putem imagina acum înființarea unui Minister al Adevărului, asemănător cu cel imaginat de George Orwell în romanul său 1984. Acesta ar fi un primul pas spre minciuna totală. Adevărul nu poate fi stabilit pe cale birocratică. Așa s-a întîmplat și cu televizorul, existau familii care nu-și lăsau copiii să privească la TV de teama că ar învăța lucruri greșite. Chiar și azi, televiziunile sînt obligate să anunțe restricții pentru copii într-o lume în care acestea nu mai au nici o valoare. Copiii au deja telefonul în mînă, care este mai puternic și poate fi mai toxic decît orice televizor.

Pînă atunci, sîntem de acord că traversăm o criză. Cei care m-au amenințat cu o campanie de presă în urma încercării mele de a-i aduce în lumea celor care urmează adevărul nu sînt o minoritate, ci dimpotrivă, o majoritate. Trăim un moment de ruptură, plin de incertitudini. Numai că nu trebuie să intrăm în panică și nici să căutăm modele societale bazate pe cenzură. Abia atunci am putea spune că am fost învinși de propria noastră inteligență. Care ar fi remediul? Renașterea certitudinilor nu poate fi provocată decît cu două medicamente vechi și unice – cartea și învățătura. Știința de carte trebuie readusă la locul său și despărțită de accesul liber la informație și comunicare. Prin eforul nostru, al tuturor, adevărul rațional, științific, va fi despărțit de simpla părere sau comentariu. Profesorii, părinții, educatorii să știe că nu vom reaprinde lumina decît prin educația clasică, bazată pe rațiune. Știința de carte trebuie adusă la locul său, de regină a preocupărilor umane. Suprapunerea lumii banului cu cea a dezinformării este un mix toxic împotriva căruia trebuie să luptăm cu toate armele. Nu este simplu, pentru că dacă numai banii sînt semnul reușitei, atunci omul cu bani, dar cu o educație precară, poate fi un model extrem de periculos. Modelul omului viitor trebuie să fie acela al cunoașterii științifice, cu acces nelimitat în zona dialogului și comunicării bazate pe instrumentele moderne. Omul care știe și care face distincții trebuie să fie ținta noastră în educație. Trebuie să ne batem ca numărul maimuțelor de azi care țin un telefon mobil în mînă și care propagă frica, iraționalitatea și incertitudinea să scadă în mod vertiginos.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.