Alături de fenomene de o amploare deosebită, precum rata ridicată la care populaţia globului continuă să se mărească, creşterea asociată şi inevitabilă a consumului de energie, descreşterea resurselor minerale şi realitatea rezultantă a deteriorării îngrijorătoare a mediului ambiant, însoţită de încălzirea globală, societatea contemporană este confruntată cu o triadă de probleme foarte complexe – creşterea economică şi demografică, consumul de energie şi de resurse, conservarea mediului înconjurător – cu alte cuvinte, lumea se găseşte astăzi în faţa unei trileme fără precedent.

Energia este un produs cu o mare valoare economică, socială, strategică şi politică. Este indispensabilă pentru întreaga economie a unei ţări, respectiv pentru industrie, servicii şi activităţi sociale. Lipsa accesului la energie are consecinţe mari, iar rolul strategic şi politic al energiei a fost în mod clar evidenţiat în ultimii 30-40 de ani de diferitele crize petroliere sau energetice, conflicte regionale, care au degenerat în războaie, avarii energetice grave, tensiuni sociale sau erori în politica energetică a unei ţări.

Ca particularităţi specifice ale sectorului energetic ies în evidenţă, în mod special, patru dintre acestea: în primul rînd, este caracterizat de o inerţie mare, cu o diferenţă de timp între decizie şi realizare practică de ordinul a 4-15 ani; în al doilea rînd, alături de sectorul transporturilor, este principalul contribuitor la poluarea ambientală şi schimbările climatice; în al treilea rînd, necesită investiţii considerabile, de multe ori foarte greu de obţinut; în al patrulea rînd, este absolut necesară existenţa unui cadru instituţional şi legislativ adecvat, precum şi a unei strategii energetice pe termen mediu şi lung, însoţite de politici energetice naţionale şi instrumente specifice economiei libere.    

Dacă ecologia şi dezvoltarea economică au fost considerate un timp antagonice, după Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, s-a adoptat ca o sintagmă esenţială conceptul dezvoltării durabile, bazat pe posibila complementaritate a soluţiilor economice şi a celor ecologice pentru dezvoltarea umană.

Dezvoltarea economică şi protecţia mediului natural pot fi compatibile în cadrul dezvoltării durabile, concept consolidat sub egida ONU, începînd cu Raportul Brundtland (1987). Dezvoltarea durabilă este un proces în continuă evoluţie, care urmăreşte perfecţionarea economiei, a societăţii şi a condiţiilor de mediu, pentru beneficiul generaţiei actuale şi al celor viitoare. Această definiţie evidenţiază complexitatea deciziilor cu care se confruntă legiuitorii, guvernele şi societatea civilă în ansamblu şi sugerează măsurile care trebuie luate pentru a crea o lume în care să se poată trăi.

Dezvoltarea durabilă asumată de o ţară presupune îndeplinirea simultană a următoarelor obiective: progresul social general – acordînd în acelaşi timp atenţie nevoilor fiecărui membru al societăţii în parte; protecţia eficientă a mediului înconjurător, stoparea şi controlarea procesului de încălzire globală şi schimbări climatice; asigurarea unui nivel ridicat şi stabil de creştere economică şi, implicit, de ocupare a forţei de muncă.

Evaluarea problemelor de mediu, în ultimii 35-40 de ani, a înregistrat o agravare continuă a condiţiilor ambientale. Succesiv au fost parcurse următoarele etape: pentru început, s-a vorbit despre poluarea mediului înconjurător, pentru ca apoi modul de abordare să fie acela al gazelor cu efect de seră (GES), în mod deosebit dioxid de carbon (CO2); în continuare, s-a dovedit existenţa încălzirii globale, avînd ca efect schimbările climatice, pentru ca, în ultima perioadă de timp, să se manifeste o serie de catastrofe ecologice.

În acelaşi interval de timp, contextul general şi reglementările s-au schimbat fundamental. Pînă în 1990, preocupările generale se refereau practic exclusiv la energie, pentru ca apoi să apară dihotomia energie – mediu; în zilele noastre, cei doi factori majori s-au inversat, respectiv mediu – energie, pentru ca în perspectiva următoarelor decade să rămînă ca factor de control mediul. S-a ajuns la concluzia că temperatura Pămîntului nu trebuie să crească cu mai mult de 2o C faţă de anii 1900, cînd temperatura medie a Pămîntului era de 14o C. Astăzi, această valoare este de aproape 15o C şi este deja o preocupare generală pentru a limita această creştere. Cauza principală a încălzirii globale o constituie emisiile de GES, în special CO2, provenite din activităţile energetice şi industriale.     

Politica energie – mediu a Uniunii Europene, în care trebuie să se încadreze şi România, are ca obiectiv strategic reducerea emisiilor de GES în medie cu 20% pînă în anul 2020, iar în perspectivă cu 40% pînă în 2030 şi cu 80% pînă în 2050, faţă de anul 1990. Se prevede folosirea surselor regenerabile de energie şi creşterea eficienţei energetice, respectiv reducerea pierderilor de energie.

Aureliu Leca este profesor universitar emerit al Universităţii Politehnica din Bucureşti, şef al catedrei UNESCO de Ştiinţe Inginereşti.