"Elemente de cultură corporatistă pe înţelesul tuturor"

Orice definiţie a conceptului de cultură corporatistă conţine în principal raportări la un sistem de valori, în general reguli de bun-simţ. La acestea se adaugă principii tradiţionale sau specifice impuse, toate constituite pe structura unui organism economic sau social, de obicei o companie. Nu sînt în măsură să teoretizez necesitatea şi consecinţele unui astfel de sistem de valori pentru o companie în relaţia profit-etică-angajat. Cred însă că e uşor să vedem valenţele sale educative, mai ales cînd sistemul economic care îl practică este adînc conştientizat într-o anumită comunitate. Setul de valori se poate transmite comunităţii ca factor civilizator. Un exemplu mă va face pe deplin înţeles. Acesta porneşte de la atmosfera cu tenta boemă a concediilor la 2 Mai din anii '70-'80, în densitatea apreciabilă intelectuală şi nonconformismul, dat şi de sălbăticia locului. Erau cîteva săptămîni în care aproape uitai de nenorocirea vieţii îngrădite. Cu o uşoară tuşă de umor, parcă văd fotografia de atunci a satului 2 Mai cu comunitatea sa locală, marcată de sistemul de valori al "Corporaţiei socialiste" şantierul naval Mangalia, legat parcă ombilical de sat. Majoritatea celor în putere ce nu erau pescari, munceau acolo. Cum esenţa "culturii corporatiste socialiste" era consecinţa directă a principiului proprietăţii întregului popor, jumătate din producţia şantierului se găsea, de fapt, în sat, spre confortul turiştilor: scaune şi şezlonguri din dur-aluminiu, mese de metal masiv, plăci de tablă de 10, pe post de asfalt sau copertine. Într-o vară am locuit într-o curte unde o jumătate de cabină de vapor era pe post de bucătărie de vară. Cam în acelaşi mod nu înţelegeam cum, deşi apa curentă exista din 197O majoritatea caselor nu ofereau decît condiţii extrem de primare de igienă zilnică: celebrul butoi pus la soare pe casă, un furtun pe post de duş. Poveştile localnicilor despre condiţiile de igienă din şantier arătau situaţii şi mai primitive. După '90, o mare corporaţie asiatică a cumpărat şantierul, impunîndu-şi regulile, conform culturii proprii companiei, cu caracteristicile spiritului de muncă de la antipozi. Angajaţii, aceiaşi localnici din 2 Mai în bună măsură, au început să fie obligaţi să lucreze în salopetele curate ale companiei, să ia o masă civilizată în incintă, iar la plecare - baie şi control! La început acestea au fost percepute, sigur şi cu sprijinul perfidei manipulări a anilor '90, ca o formă de exploatare a verosului capitalism impus din afară: cum să trăieşti aşa? Anii au trecut şi transformarea comunităţii 2 Mai e vizibilă. Nu cred că este doar un simplu corolar al dezvoltării turismului; în fapt, în anii '80 cam acelaşi număr de vilegiaturişti îşi petreceau verile aici. Înclin să cred că măcar o parte din regulile de bun-simţ din "lista culturii corporatiste" a companiei proprietare a şantierului au avut efect în timp. Nici măcar scaunele şi mesele din curţile "gazdelor" nu mai sînt altele decît cele de pe piaţă, iar nici un obiect nu mai evidenţiază apartenenţa vreunui membru al familiei la şantierul naval, deşi satul oferă în continuare forţa de muncă majoritară acolo. Toate casele nou-construite au băi, iar localnicii au început să fie mîndri de confortul pe care îl oferă în competiţia turistică, iar despre condiţiile de lucru din şantier, în general se povestesc lucruri bune. Mă gîndesc că pentru societatea românească o generalizare a exemplului de mai sus ar reprezenta un minim succes concret al conceptului de "cultură corporatistă aplicată". Un succes istoric.