Elegantly wasted

Mă sună Leo şi-mi spune că vrea să ştie părerea mea, ca "băiat talentat, sprinţar", în legătură cu un subiect "inactual" - eleganţa. "Nu ştiu nimic despre eleganţă", vine răspunsul meu. Doar că ştiu. Eleganţa nu e inactuală. "Nu mai plînge, Leo, / Plînsu-i doar de formă! / Eleganţa nu e moartă, / Eleganţa se transformă." Chiar şi fără ritm, această veche melodie lăutărească se potriveşte aici de minune, fie ea şi parafrazată în ultimul hal. Eleganţa e strict legată de suprafaţă, de formă, mai degrabă decît de conţinut, de raportare, mai degrabă decît de cel care se raportează. Eleganţa e un produs social, un artificiu util pentru lubrifierea interacţiunilor cu ceilalţi. Nu ai nevoie să fii elegant cu tine însuţi. În ceea ce mă priveşte, prefer o abordare elegantă atunci cînd mi se spune că scriu prost. În rest, eleganţa "conformă", ca modalitate de a-ţi dilua criticile şi acuzele, de a-ţi masca pornirile grobiene, animalice, îmi provoacă repulsie. Cu totul altceva este "profesiunea eleganţei şi a stilului", aşa cum o defineşte Baudelaire vorbind despre dandysm. Aici eleganţa tinde să devină privire continuă în oglindă. Deşi fundamental narcisică, nici ea nu evadează totuşi necesităţii de a fi obiect al privirilor şi al dorinţei altora. O astfel de profesiune a evoluat astăzi sub forma metrosexualităţii - orientare sexuală masculină nedefinită, care are ca principale caracteristici preocuparea intensă faţă de propria imagine şi neîncrederea în transcendent/transcendental. "The metro in metropolis comes from the Greek word meter, meaning mother. Hence, as a matter of semantics, metrosexual actually means motherfucker", afirmă cu umor jurnalistul britanic Mark Simpson, cel care a teoretizat termenul. Dacă ar trebui totuşi să identific atitudinile, pe care eu şi oamenii printre care prefer să trăiesc le asociază azi cu eleganţa şi stilul, atunci acestea ar fi: a reuşi să nu domini şi să nu fi dominat; a submina determinismele sociale; a-ţi cultiva gustul pentru diversitate culturală; a evita refuzurile instinctive; a-ţi cultiva pornirile bisexuale ca modalitate de extindere a propriei capacităţi de cunoaştere; a şti să oferi şi să guşti plăcerile conversaţiei şi ale sexului oral; a şti să îţi creezi filme în care alţii să fie bineveniţi; a şti să intri în filmele altora; a nu acţiona ca personaj principal în propriile filme (decît ca formă de autoironie). Prin "filme" înţeleg tripuri, poveşti, mici naraţiuni, psihoze, ficţiuni personale (a nu se confunda cu mitologiile personale). Am doi prieteni pe care aproape toată lumea îi consideră nebuni în sens psihiatric. Psihotici. Psihopaţi. Ambii îşi cultivă libertatea şi sînt dispuşi să meargă pentru ea pînă la ultimele consecinţe. Unul dintre ei a crezut că are opţiunea de a coborî pe şinele de metrou şi a se întinde pe ele, căutînd aici liniştea lipsei de bariere. El îşi susţine temporar dezorientarea, alţii sînt convinşi că ar fi fost vorba de un spirit de frondă. Aceste interpretări mi se par perfect valabile, doar că nu sînt complete. E şi dezorientat, e şi teribil gestul lui. A fost luat de poliţie şi dus, într-un final, la fostul Spital 9, acum "Alexandru Obregia". Tot ce îmi doresc este să revină intact. Cealaltă (fiindcă e vorba de o fată) caută libertatea prin iubire totală. Se îndrăgosteşte fulgerător şi e dezamăgită la fel de repede. Nu poate să nu-şi proiecteze aşteptările asupra celor pe care îi iubeşte. Şi iubeşte cam pe toată lumea. Nu are răbdare ca ei s-o înţeleagă. E adevărat, pare să nu ţină cont de nimic altceva. E adevărat, reuşeşte să fie percepută ca o întruchipare a egocentrismului. Ambii sînt fascinanţi în frumuseţea lor. Şi ar putea fi, aşa cum dansează cu ei înşişi, cei mai eleganţi oameni pe care îi ştiu, dacă nu ar face o singură greşeală: aceea de a deveni protagonişti în propriile lor filme. Amîndoi sînt foarte aproape de ratarea perfectă. Unul, de idealul dostoievskian al idiotului, celălalt, de erotismul donquijotesc. Adică de suprema eleganţă de a nu dezerta în raport cu propria-ţi libertate. Îmi pare rău că mă folosesc de stereotipii literare. Ştiu că nu e frumos să-i bag în schemele astea, dar e nevoie de nişte repere la care să aveţi oarecum acces pentru a vi-i pune în faţa ochilor, chiar şi foarte puţin. De partea cealaltă, unul e privit ca schizofrenic (cu şanse de recuperare), celălalt ca o curvă iresponsabilă (tot cu şanse de recuperare). Ceea ce nu înseamnă decît că linia pe care au ales să-şi conducă paşii e foarte subţire. Şi că Normalii stabilesc linia, ca de obicei.