Eleganţa ca design al frumuseţii
"Mănîncă mai puţin decît crezi că poţi - hrăneşte-te cu inteligenţa, nu cu stomacul. Nu te ridica niciodată de la masă sătul şi vinovat că ai mîncat ca un porc ." Coco Chanel "Singura eleganţă adevărată este aceea a minţii - dacă o ai, restul vine de la sine. Eleganţa este înnăscută. Nu are nimic de a face cu a fi bine îmbrăcat. Eleganţa e refuz ." Diana Vreeland Eleganţa este un subiect foarte vast şi, explorîndu-l, există pericolul căderii în locuri comune, platitudini, utopii sau idei sofisticate. Pe de altă parte, este extrem de greu să-l "rezolvi" într-un articol, mai ales că percepţia generală despre eleganţă este limitată şi de aceea deformată. Faptul că scriu de peste cinci ani despre kitsch nu-mi face sarcina mai uşoară acum. Atîta vreme cît kitsch-ul nu este definibil exact, nu i se poate găsi nici oponentul exact, 100%. Da, eleganţa este unul dintre antonimele kitsch-ului. Kitsch-ul nu este numai prost-gust. Eleganţa nu este doar bun-gust şi, mai ales, nu se referă doar la maniere, imagine sau, şi mai superficial presupus, la modele vestimentare. Kitsch-ul şi eleganţa sînt nişte dimensiuni psihologice ale fiinţei umane, nişte stări de spirit, anumite tipuri de gîndire şi comportament care generează obiecte sau acţiuni de prost-gust sau de bun-gust. Dar absenţa kitsch-ului nu înseamnă neapărat eleganţă. Şi, aparent paradoxal, kitsch-ul are eleganţele lui. Aici este de remarcat o notă explicativă pe care dicţionarul Webster (1913) o dă graţiei - o componentă indispensabilă a eleganţei: "Graţia, aşa cum este înţeleasă (ca parte a eleganţei), se referă la mişcările corpului şi este un grad inferior al frumuseţii. Poate să fie un dar nativ, şi astfel manierele unei ţărănci pot fi graţioase, dar cu greu pot fi considerate şi elegante". În toate definiţiile pe care le-am găsit pentru eleganţă, se repetă aceleaşi caracteristici: graţie, rafinament, bun-gust, absenţa ostentaţiei sau a aroganţei, echilibru, proporţie, stil, inteligenţă, detaşare, seninătate. Şi nonşalanţa ca lipsă de efort în a exercita toate aceste lucruri minunate. Iar această nonşalanţă duce la o altă trăsătură: autenticitatea. Altfel spus, efortul vizibil de a fi elegant distruge imediat eleganţa, transformînd-o în opusul ei şi o deconspiră ca impostură. Există o eleganţă nativă (graţia) şi una care se poate dobîndi. Ambele au neapărată nevoie de rafinare prin exerciţiu şi practică. Eleganţa fără continuă rafinare moare precum o plantă neudată şi, mai ales, neiubită. Nu poţi fi elegant o zi da şi una nu şi nici selectiv, numai în relaţie cu anumite persoane sau în funcţie de anumite evenimente - asta este o impostură a eleganţei, o şmecherie ieftină. Dacă eşti elegant cu tine însuţi, de la sine şi fără efort, atunci poţi fi cu toată lumea şi oricînd. Eleganţa este şi o formă de apărare împotriva unei realităţi înconjurătoare vulgare, agresive şi de prost-gust. Această "armură de stil" era una dintre armele defensive ale dandysm -ului. Eleganţa este indisolubil legată de adecvare şi autentic, de aceea snobii nu pot fi cu adevărat eleganţi - maxima lor performanţă fiind o mimare, mai mult sau mai puţin reuşită, a unei eleganţe artificiale şi deci, kitsch. Dar ce este eleganţa asta, pînă la urmă? Dincolo de haine, de look, de imagine, de comportament, de atitudine, de life-style? Este frumuseţe, adică plăcere procesată inteligent. Eu cred că principiul care călăuzeşte viaţa fiinţei umane este continua căutare a plăcerii. Iar eleganţa este modul rafinat, rasat, elevat, inteligent şi natural de a căuta, găsi, administra şi manageria plăcerea - indiferent că este vorba de plăceri ale trupului sau ale spiritului. Elegant este, în general, să savurezi orice obiect/subiect al plăcerilor tale, nu să te înfrupţi animalic. Să păstrezi un echilibru între excese şi reţineri - practicîndu-le pe ambele fără efort şi asumîndu-ţi conştient şi senin consecinţele. Dacă eleganţa nu poate exista fără exerciţiu, atunci acest exerciţiu nu poate fi fertil decît aplicat unui proiect, unui plan, unui DESIGN. Design-ul nu este nici pe departe numai forma caroseriei de Porsche, a pantofilor Gucci, a genţilor Prada, a ceasurilor Cartier sau a ochelarilor de soare Mikli. Design-ul este un set de soluţii pentru rezolvarea unei probleme date - problemă de miros, de imagine, de structură, de construcţie, de planificare de viaţă sau familială, de orientare profesională - de navigare inteligentă prin viaţă, în general. De aici esenţa design-ului de calitate - forma urmează funcţiunea - şi uriaşa influenţă a Şcolii Bauhaus. Iar adecvarea funcţională şi estetică a design-ului la problema dată înseamnă stil. Antoine de Saint-Exupéry, scriitorul, dar mai ales excelentul designer, definea subtil această "inginerie a eleganţei" - design-ul: "Un designer ştie că e aproape de perfecţiune atunci cînd nu mai are nimic de scos, nu atunci cînd nu mai are nimic de adăugat". Ar mai fi de luat aminte la originea cuvîntului eleganţă. În latină, ELEGANS însemna discriminare în sensul de elecţiune, alegere, de opţiune. Coco Chanel intuia bine: "Eleganţa nu este prerogativul celor care de abia au scăpat de adolescenţă, ci al celor care şi-au luat deja viitorul în posesie". Vorbim deci de maturitatea necesară discriminării ca alegere. În fine, eleganţa nu este deloc exclusivism, aroganţă şi superioritate elitistă. În acest mediu izolat, agresiv, snob şi înfumurat, eleganţa devine o caricatură grotescă. Eleganţa spiritului este calm, detaşare, echilibru, umanitate, dialog, polemică, bunăvoinţă, toleranţă şi, neapărat, altruism. Am să închei cu o idee de-a lui Pierre Cardin, care ilustrează perfect acest lucru: "Mă irită profund oamenii care cred că, dacă îţi pui semnătura pe un flacon de parfum, eşti un aristocrat, dar eşti un ţărănoi dacă îţi pui numele pe o cutie de sardele. În fond, ambele trebuie să miroasă bine, nu?"
