Electrificarea Bucureștiului
Iluminatul public al orașului de pe Dîmbovița a fost aproape inexistent pînă la jumătatea secolului al XIX-lea, cînd, din loc în loc, au început să apară felinarele. O imagine a acelor timpuri este redată de colonelul Dimitrie Papazoglu în Istoria Fondărei Orașului București: „Iluminatul Capitalei se făcea cu lumînări de seu în felinare, iar boierii cei mari umblau noaptea cu masalaua (torța), compusă din zdrențe muiate în păcură și puse în grătare de fier, purtate în spinare de țigani masalagii, robii lor, și aceasta din cauza stradelor cele podite cu bîrne”.
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate. Aspectul orașului pe timp de noapte a fost unul mai puțin „atractiv”.
Situația se va schimba cînd Teodor Mehedințeanu încheie un contract cu Municipiul, la 8 octombrie 1856, în vederea aducerii de la Hamburg a unei distilerii, în vederea realizării petrolului lampant. Prin contract se obliga să ilumineze orașul timp de patru ani cu lămpi cu petrol și să ridice numărul felinarelor la cifra de 1.000. Începînd cu 30 aprilie 1857, străzile Bucureștiului au fost luminate cu lămpi cu petrol lampant, capitala României fiind primul oraș din lume luminat astfel.
În zilele de sărbătoare, Bucureștiul se ilumina cu lampioane cu lămpi cu ulei.
La 26 martie 1868, administrația comunală dă iluminatul cu gaz aerian în concesiune inginerului Alfred Gottereau, pentru instalarea uzinei de „gaz aerian” pe o perioadă de 40 de ani, după care revenea comunei. În luna noiembrie 1871 au fost aprinse, pe cîteva din cele mai importante străzi, primele felinare cu gaz aerian. Festivitatea de inaugurare a introducerii iluminatului cu gaz aerian a avut loc la 31 octombrie 1871, cînd au fost puse în funcțiune un număr de 800 de becuri. Gottereau vinde concesiunea cu 300.000 de lei unui consorțiu de bancheri compus din Negropontes, Zarifi și Mehedințeanu. Aceștia, cu aprobarea Guvernului, au constituit o societate sub denumirea de „Societate Generală de Iluminat și Încălzire prin Gaz în România”. Cu toate eforturile depuse, după ce cheltuiseră peste 4.000.000 de lei, s-au văzut siliți, în cele din urmă, în anul 1873, să vîndă și ei la rîndul lor concesiunea cu numai 3.750.000 de lei unei societăți din Londra, „The British and Foreign Water and Gas Works Company Ltd.”.
În anul 1880, această societate concesionează afacerea unei societăți prusace, „Compagnie du Gaz de Bucarest”. Dar și aceasta cedează la rîndul ei întreaga întreprindere unei alte societăți „Gaz et Eau” și, în sfîrșit, în anul 1885, iluminatul cu gaz aerian trece sub administrația comunei în cadrul „Societății Generale de Gaz și Electricitate din București”.
În anul 1882, iluminatul Capitalei continuă să se facă prin cele două sisteme, cu gaz aeriform și cu petrol, pentru zonele mărginașe ale orașului. În acest an funcționau, după datele Primăriei, un număr de 3.740 de becuri de gaz aeriform și 1.899 de lămpi cu petrol.
În anul 1871a fost introdus iluminatul cu gaz aerian și încă din anul 1868 au fost montate pe străzile Bucureștiului țevi care să asigure amplasarea a 4.000 de felinare. „În luna decembrie a anului 1871, la Capșa a fost introdus iluminatul cu gaz aerian, fiind montate opt becuri.”
În anul 1799, inginerul francez Philippe Lebon (1767-1804) utilizează, pentru prima dată, gazul provenit din distilarea uscată a lemnului (ulterior din distilarea huilei, respectiv cărbunelui de pămînt). Era produsul care avea să se numească ulterior „gazul aerian” sau „gaz aeriform” ori „gaz de iluminat”. Procesul și reacțiile ce au loc la obținerea sa sînt oarecum asemănătoare cu fabricarea cocsului și a gazului de cocs, produse specifice industriei metalurgice. Gazul aerian este compus din oxigen (aproximativ 50%), metan (aproximativ 35%), oxid de carbon și alte substanțe gazoase. Acest tip de gaz a fost utilizat încă din secolul trecut pentru iluminat și încălzit în majoritatea marilor orașe din țările cu industrie dezvoltată (evident, la nivelul epocii). Fiecare astfel de oraș avea o uzină de gaz aerian (pe scurt, „uzină de gaz”) proprie.Dacă, la început, această concesiune a contribuit la dezvoltarea iluminatului public și privat, în cele din urmă a devenit o frînă pentru introducerea iluminatului electric din cauza dreptului exclusiv al concesionarului de a monta stîlpi cu lămpi și de a monta conducte cu gaz pe străzi.
Certificatul de naștere al iluminatului electric pe străzile Bucureștilor datează din 1882. În acest an se pune în funcțiune, pe locul actualei Biblioteci Universitare de pe Calea Victoriei, o centrală electrică cu cazane cu abur și dinamuri de curent continuu tip „Brush”, care asigura printr-o linie electrică de 2 kV curent continuu (prin cabluri subterane) și iluminatul Palatului pe Calea Victoriei. În 1883, linia s-a prelungit (aerian) pe străzile Știrbei Vodă, Plevnei și Panduri (în total, patru kilometri), asigurînd iluminatul Palatului Cotroceni.
Muzeul deține două dinamuri de curent continuu tip „Brush”: primul a funcționat la Palatul Regal, al doilea la Atelierele C.F.R., pentru iluminatul Gării de Nord și al Căii Tîrgoviștei (astăzi, Calea Griviței).
Primul teatru iluminat electric a fost Teatrul Național din București. Iluminatul interior era asigurat de o centrală montată de firma Edison în strada Știrbei Vodă, pusă în funcțiune pentru prima dată la 18 aprilie 1885, cu ocazia premierei piesei de teatru D’ale carnavalului a lui I.L. Caragiale. Teatrul Național devine astfel cel de-al treilea teatru din Europa iluminat electric.
Abatorul Comunal, iluminat electric în anul 1888, deținea o instalație care a fost executată de firma „Kremenezky, Mayer & Co” din Viena, instalată într-o magazie, compusă dintr-un dinam Siemens&Halske, tablou de distribuție și o mașină cu abur cu piston. Dimitrie Leonida a găsit în anul 1908 unele părți din mașina cu aburi, un dinam Siemens&Halske și tabloul de distribuție, pe care le-a adus la Muzeul Tehnic.
Marile bulevarde de la Cotroceni la Șoseaua Mihai Bravu, inexistente la data concesionării gazului, au fost inaugurate în 1889, și primăria le-a prevăzut cu lămpi cu arc electric, alimentate provizoriu de la centralele Eforiei și Monetăriei Statului. Nesocotind directivele primăriei, compania de gaze a început și ea instalarea de lămpi cu gaz aerian, fapt ce a dus la declanșarea unui conflict deschis, soldat chiar cu o adevărată bătaie pe străzi între agenții comunali și angajații companiei de gaz.
Pentru ca toți locuitorii Capitalei să-și dea seama de avantajele și frumusețea iluminatului electric, cîțiva ingineri entuziaști, susținători ai iluminatului electric, au montat la pădurea Băneasa o instalație provizorie formată dintr-un dinam acționat de o mașină cu aburi semistabilă Oerlikon și cîteva lămpi. Această mașină cu aburi poate fi admirată în secția „Mașini industriale” a Muzeului Tehnic.
Cu ocazia serbărilor din grădina Cișmigiu din 1891, „Spectacolul de fîntîni luminoase” a fost realizat cu ajutorul unei instalații (expusă și ea în secția „Mașini industriale”) formate dintr-un motor cu ardere internă patent „Deutz”, construit la fabrica „Wolff” din București, ce antrena un generator de curent continuu, care alimenta o serie de proiectoare cu arc electric. Amintim că fabrica „Wolff” este una dintre cele mai vechi din București și aparținea întreprinzătorului de origine elvețiană Erhardt Wolff. Acesta a venit în țară în anul 1877 și a înființat în Ghencea, împreună cu ing. G. Arbenz, un atelier care se mută apoi la Filaret. La început, fabrica „Wolff” producea focoase pentru Armata Română, iar mai apoi producția se diversifică, astfel încît, spre sfîrșitul secolului, fabrica armament, dar și cazane de aburi, motoare etc.
Tramvaiul electric a fost introdus în anul 1894, prima linie electrică de tramvai funcționînd pe traseul Cotroceni-Obor.
Prima centrală hidraulică atestată documentar pe teritoriul României a fost construită în Grozăvești, în 1889. Această uzină avea un dublu scop: să alimenteze cu apă Capitala și să producă energie electrică. Inițial, uzina avea patru turbine tip „Girard”, apa fiind captată la Ciurel, cu o diferență de nivel de doar șapte metri. Puterea acestei hidrocentrale a fost supraestimată, planul fiind ca centrala să asigure iluminatul bulevardelor Carol I și Elisabeta, și al Grădinii Cișmigiu (150 de lămpi cu arc de 10 amperi). După punerea în funcțiune a centralei s-a constatat că puterea era insuficientă și în anul 1893 s-au adus la Grozăvești mașini cu aburi. În Muzeul Tehnic sînt prezentate următoarele componente ale acestei centrale: mașina cu aburi „Swiderski Leipzig” care antrena două generatoare de curent continuu, unul fabricat de firma germană „Elektrizitäts AG” din Frankfurt, de 580 V, și celălalt de fabricație belgiană („Compagnie internationale d’électricité” din Liège), de 570 V, o turbină „Girard” și un grup de pompe tip „Wortington”, expuse în sectorul exterior.
În anul 1908 se pune în funcțiune centrala electrică Filaret, cu trei grupuri Diesel de 675 de cai-putere, cele mai mari din Europa. În vara aceluiași an se vor pune în funcțiune primele instalații de distribuție a energiei electrice în București (5 kV și 208/120 V, 50 Hz, trifazic). La parterul Muzeului Tehnic se pot vedea motorul diesel „Carels Frères”, grupul convertizor „Thompson Houston” de fabricație franceză, o parte a tabloului de comandă a centralei, cu instrumente de măsură electrice montate pe plăci din marmură, și celulele de distribuție.
Inginerul Dimitrie Leonida, unul dintre pionierii care au contribuit la electrificarea României, s-a angajat, după revenirea în țară de la studii, la Primăria Bucureștiului, ca inginer electromecanic. În anul 1908 va înființa Școala Comunală de Electricieni și Mecanici, iar în anul următor va forma nucleul viitorului Muzeu Tehnic. Dimitrie Leonida a realizat proiectul termocentralei Grozăvești, centrală pe care o va pune în funcțiune în anul 1912, cu ajutorul elevilor de la Școala de Electricieni și Mecanici. Centrala, echipată cu două turbogeneratoare de 1.000 kV fiecare, alimenta traseele tramvaielor electrice, iluminatul public și cel casnic. Leonida a adus la Muzeu componente care au funcționat la această centrală, îmbogățind patrimoniul tehnic. Impresionant este cazanul „Babcock Willcox” cu o suprafață de încălzire de 400 m², care producea aburi la 15 atmosfere și 350° C și funcționa împreună cu alte trei cazane de același tip. Cazanul este expus secționat și se pot vedea focarul, țevile fierbătoare, rezervorul de apă, supraîncălzitorul și economizorul sau recuperatorul de căldură. Lîngă cazan sînt expuse și o serie de anexe ale cazanului: pompe de apă de tip „Wortington”, pompe de alimentare a cazanului cu combustibil, conducte de alimentare, rezervorul de păcură secționat, coșul de evacuare a gazelor arse din cazan, cu sistemul de evacuare forțată prin turbosuflantă. Sînt expuse turbine de aburi precum și prima turbină cu aburi de la Grozăvești de tip AEG și o parte a tabloului de comandă de la această centrală electrică format din instrumente electrice montate pe plăci de marmură. Prima centrală electrică expusă în Muzeul Tehnic e compusă dintr-un motor cu ardere internă „Chn. Mansfeld Maschinenfabrik&Eisengiesserei din Leipzig-Reudnitz” care antrena un generator trifazic „Siemens-Schuckertwerke” de 110 V și 73 A, a cărui funcționare era supravegheată de un tablou de comandă cu instrumente de măsură montate pe o placă din marmură.
Împreună cu Nicolae Caranfil (viitorul director al Societății Comunale București și al Societății Generale de Gaz și de Electricitate), Christea Niculescu și prof. Andronescu, Dimitrie Leonida a înființat în anul 1913 societatea „Energia”, prima societate privată românească din domeniul electrotehnic. Societatea „Energia” a deschis în anul 1914, pe Calea Moșilor din București, o fabrică de materiale electrice operată de ingineri români, iar în 1919 a fuzionat cu „Societatea Teleromână” de la Cluj și a cumpărat o fabrică din Timișoara, care va produce o gamă largă de mașini, transformatoare și aparate electrice.
În 1921, Dimitrie Leonida editează prima revistă cu tematică energetică din România care poartă numele Societății pe care o înființase – Energia.
În anul 1928, Leonida a organizat în Parcul Carol I „Prima Expoziție a Electricității din România”.
Mioara Zamfir este muzeograf principal la Muzeul Național Tehnic „Prof. Ing. Dimitrie Leonida”.
