Ei, da, sînt norocoasă!

M-am născut într-un oraş cu 50.000 de locuitori, oraş muncitoresc ridicat peste noapte prin anii ’50, cunoscut pe vremuri ca Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acum se numeşte Oneşti, oraşul Nadiei (mă scoate din sărite eticheta asta cu gimnastica!) şi al mastodontului industrial RAFO. N-o să mă plîng jumătate de pagină de neajunsurile provinciei şi de "handicapul" cu care am ajuns eu (şi am rămas) în Bucureşti. N-o să vă ascund, pe de altă parte, nici faptul că adaptarea mea la viaţa de Capitală e un proces încă neîncheiat, după aproape opt ani de cînd sînt aici. Adevărul e pe la mijloc, ca de obicei: viaţa în provincie are avantajele ei, dar posibilităţile şi opţiunile sînt de găsit tot într-un oraş mare. Mereu le spuneam alor mei: "Ce bine ar fi dacă am putea teleporta întreg Oneştiul la marginea unui cartier din Bucureşti!". Tînjeam după casa mea frumoasă, pe care aici nu mi-o pot permite, după liniştea şi curăţenia străduţelor şi lentoarea cu care oamenii îşi trăiesc, imperturbabil, vieţile. După cunoscuţii cu care schimbi o vorbă la colţ de stradă şi foştii profesori cu care aş bea, din cînd în cînd, o cafea, pălăvrăgind despre trecut. După şcolile la care am învăţat şi biblioteca la care am minţit în clasa a VII-a că sînt la liceu, ca să-mi fac permis de cititor la adulţi (precizare: biblioteca e excelent dotată şi are un fond de carte impresionant, sponsorizat generos de primarul pesedist - da, da, nu strîmbaţi din nas, asta-i realitatea; în Bacău, de pildă, oraş mult mai mare şi reşedinţă de judeţ, biblioteca judeţeană e departe de cea din Oneşti). Îmi lipseau familia şi coclaurile de la ţară pe unde mi-am petrecut copilăria, îmi lipsesc încă în fiecare zi. Nu e adevărat că nu se întîmplă nimic în provincie. Am avut norocul unei "echipe" de profesori buni, cu deschidere şi talent, nu capete de carton cum am văzut prin cancelariile liceelor bucureştene în care am predat acum ceva vreme. M-au format într-un fel, nefiind nici unul dintre ei un mentor în sensul clasic. Îmi amintesc de un profesor complet anti-sistem, îl chema Bogdan Dumitrescu şi era, în clasa a X-a (cînd m-a prins la ora de latină cu Lolita sub bancă), ideea mea de tip inteligent, cultivat şi capabil să facă nişte puşti dezorientaţi ca noi să citească. Era trăsnit şi îşi scandaliza colegii prin nonconformism, dar mie mi se părea grozav şi am învăţat mult de la el. Avea oroare de mumii culturale, de mituri şi de clişee reproduse pe bandă rulantă. În plus, de pe la începutul liceului, m-am dus an de an la Zilele Culturii Călinesciene, manifestare cu lungă tradiţie, devenită un fel de marcă a Oneştiului cultural. I-am văzut, ani la rînd, pe Manolescu, Cărtărescu, Breban, Bălăiţă, pe cei de la România literară, în combinaţii diferite. Pe Andrei Pleşu într-o polemică de zile mari cu Mircea Dinescu şi George Pruteanu. Aveam 16-17 ani, habar n-aveam cine e Groşan (al cărui nume l-am găsit notat cu "j", într-un carnet din acei ani), dar totul mi se părea mirific. Acolo i-am cerut un autograf lui Mircea Cărtărescu (era prin ’98) pe prima ediţie a Orbitorului 1 şi lui Gabriel Dimisianu pe un colţ de Românie literară (nu-şi mai aminteşte cum au rîs toţi colegii lui - i-am povestit secvenţa mulţi ani după aceea). Se vorbea despre criza romanului românesc, postmodernism, generaţii, despre tot felul de alte lucruri, şi vă asigur că atmosfera nu era deloc provincială. Între timp, oamenii s-au schimbat, au apărut alte priorităţi, conflicte, regrete, şi manifestarea n-a mai egalat efervescenţa acelor ani de excepţie, deşi a mai avut şi după aceea momente bune şi foarte bune. Tot în Oneşti s-au lansat antologiile Tablou de familie şi Ferestre 98: nu înţelegeam eu prea bine cum e cu poezia lui Sorin Gherguţ sau cu Floarea de menghină, cine e Marius Ianuş şi ce e cu literatura tînără despre care nu auzisem nimic la şcoală. Dar vedeam autori în carne şi oase, autori foarte tineri, puteam vorbi cu ei şi asta mi se părea o chestie nemaivăzută. Dacă lecturile şi lansările itinerante ar deveni o practică obişnuită, eventual remunerată cumva, am avea numai de cîştigat (şi cîştigurile se calculează în cititori cît mai tineri şi cît mai mulţi). Eu mă consider norocoasă. De ce nu m-aş întoarce? Din multe motive. E locul în care am pierdut recent un om foarte drag şi o mare parte din sufletul meu odată cu el. El ar fi vrut să rămîn aici şi să lupt pentru ceva mai bun decît un post de profesor de română la liceul la care am învăţat şi eu odinioară. Aici pot să fac ceea ce-mi place: să citesc, să scriu, să văd o piesă de teatru şi să mă duc la un concert la Ateneu. Să beau o cafea cu cei foarte puţini prieteni care mi-au mai rămas. Mi-e dor de tihna de acasă, e adevărat, dar locul meu e aici. Oare n-am putea, totuşi, teleporta Oneştiul undeva înainte de a începe Popeşti-Leordeni? Să vedeţi cît de bine e acasă... la mine.