Ei ar lucra fără salariu?
La 2 iunie 1787, la Convenţia din Philadelphia unde se dezbătea textul viitoarei Constituţii, unul dintre participanţi a făcut o propunere ce va fi părut unora dintre cei de faţă destul de ciudată. El cerea, nici mai mult, nici mai puţin, ca membrii executivului noilor State Unite ale Americii să nu fie plătiţi. A fost ascultat cu deferenţă, dar propunerea nu a mai fost discutată. Iar membrii executivului au primit salarii, în cele din urmă. Nu ne-am fi amintit, poate, de acest moment, dacă cel care a făcut propunerea nu ar fi fost Benjamin Franklin însuşi. Iar dacă mai adăugăm că ea a fost sprijinită de nimeni altul decît de Alexander Hamilton, atunci înţelegem că exista un sens profund în această propunere, pe care ar fi bine să-l sesizăm. Care era problema a cărei rezolvare încerca să o găsească Franklin? Una din dificultăţile perene ale teoriei politice, anume cum să se stopeze sau măcar să se încetinească declinul unui stat liber. Toate guvernările sănătoase sînt supuse acţiunii timpului, dar aceasta este mai evidentă în cazul unei republici, credeau majoritatea autorilor clasici, pentru care "regimul liber" era cu adevărat o excepţie istorică. Fenomenul este descris de mulţi autori ca o "corupţie" a corpului politic. Ce produce această erodare a instituţiilor şi a spiritului libertăţii? Răspunsul e ceva mai complex, dar e limpede că, pentru majoritatea autorilor, banul joacă un rol important. Pentru ei, o republică este, în mod necesar, un stat mic, ai cărui cetăţeni trebuie să contribuie la apărarea şi la menţinerea sa. Cu alte cuvinte, într-o republică, mai mult decît într-o monarhie sau aristocraţie, cetăţenii trebuie să fie animaţi de spirit civic. Iată de ce o preocupare obsesivă faţă de bani, faţă de înavuţirea privată, erodează spiritul de libertate şi de emulaţie civică necesar independenţei şi stabilităţii, ducînd la o alunecare către o oligarhie. Desigur, în epoca în care Constituţia era dezbătută la Philadelphia, apăruseră deja unele corecţii la adresa acestei teorii. Spre exemplu, unii gînditori, precum Adam Smith, observă că societăţile moderne, mari şi complexe, dezvoltă alte mijloace pentru a conserva un gen de libertate. Comerţul este poate cel mai important dintre acestea, iar o societate bazată pe libertate economică poate fi prosperă şi stabilă. Dar revoluţionarii americani nu renunţaseră complet la ideea unei republici clasice, dovadă şi susţinerea pentru "dreptul poporului de a purta arme", un drept care nu este, la origine, unul strict privat, ci unul care are sens în constituirea unei miliţii cetăţeneşti. Să mai rămînem puţin la Franklin. Propunerea sa este, aşadar, de a nu se da salarii membrilor executivului. De ce? Pentru că aceşti oameni trebuie să-şi facă datoria din spirit civic, nu din motive pecuniare. E aceasta o teorie absurdă? Probabil că nu. Un amănunt interesant, cred: ceea ce numea Franklin "executiv" nu seamănă prea mult cu un executiv modern. La un moment dat, Franklin observă că America a găsit numeroşi conducători valoroşi care şi-au făcut datoria în război şi nu au cerut nici un ban pentru asta. Nu vom găsi noi "doi sau trei" oameni . în timp de pace, cînd e incomparabil mai uşor decît în vreme de război, care să-şi facă datoria pentru ţară? Franklin lucrează, aşadar, într-un orizont clasic al gîndirii politice, unul pentru care ideea unui mare stat birocratic este pur şi simplu incomprehensibilă. Să privim acum la clasa politică din această ţară. Iată spre exemplu, Guvernul României, care seamănă mai degrabă cu un top al revistei Capital. Priviţi şi la prieteşugurile din sfera politică. Un premier care ia masa cu un comersant de ţigări, un fost premier care acumulează tablouri scumpe şi arme de vînătoare cît pentru un pluton de cercetaşi, un primar al Capitalei, fost vicepremier, care face vacanţe de lux alături de un individ care mutilează arhitectura Bucureştilor. Toţi sînt oameni de afaceri sau au interese de afaceri. E rău sau bine? Putem avea încredere în aceşti oameni? Eu spun că, în principiu, nu. Dimpotrivă, prezenţa lor la guvernare arată cît de şubred şi de corupt este corpul politic ai cărui cetăţeni sîntem. Problema e că există două interese opuse. Primul este acela de a-i servi pe alţii, altul - acela de a se servi pe sine. Oricîte argumente sofistice am invoca, pînă la urmă e în firea lucrurilor: fie îl serveşti pe Domnul, fie pe Mamona. Iar numărul de dosare penale acumulate de personaje, gen Patriciu, Năstase sau Tender, arată clar pe cine slujeau aceştia. Unii dintre aceşti misiţi ne explică cum un bun simţ în afaceri ar fi o calitate politică. Eu spun că dimpotrivă. Un bun simţ de afaceri înseamnă să ştii să-ţi umpli buzunarele tale. Un bun simţ al afacerilor publice înseamnă să ştii să laşi în pace buzunarele altora. Nemaivorbind că a fi patron înseamnă să conduci angajaţi, nu cetăţeni. Nu sînt sigur că domnii cu Maybach sau cu Maserati înţeleg diferenţa. Realitatea este că o ordine politică liberă e una în care cetăţenii se conduc unii pe alţii într-un spirit de prietenie şi independenţă. Despre ce independenţă poate fi vorba atunci cînd cineva te tratează ca parte a unui "plan de afaceri"? Despre ce prietenie poate fi vorba atunci cînd între cei care au şi cei care nu au se cască o prăpastie atît de evidentă ca în această ţară? Actuala clasă de afacerişti-politicieni a arătat la ce ţine cel mai mult. Acesta nu este interesul public. Acesta este interesul privat. Uitaţi-vă la ce au făcut aceşti oameni pînă acum. Au acumulat ban peste ban, cu o lăcomie fără margini. Adesea, neglijîndu-şi îndatoririle publice. Adriean Videanu, spre exemplu, a renunţat la un mandat de parlamentar pentru a face negoţ cu marmură. Politica înseamnă nu doar competenţă sau simţ organizatoric. Ceea ce Franklin şi Hamilton au înţeles este că politica înseamnă şi renunţare. Capacitatea de a pune interesele publicului mai presus de ale tale. Întrebaţi dacă putem avea încredere în politicieni. Faceţi un test simplu. Pot ei renunţa la afacerile lor? Pot ei să facă ceva pe gratis pentru ceilalţi? La urma-urmei, pentru a fi cetăţeni, pe noi nu ne plăteşte nimeni.
