EI-02, următorul pas realitatea sinelui în postumanism

Pot să iubesc cu ardoare propriul meu dublu dacă reușesc să-mi downloadez într-un modul digital din experiență doar esența alter-ului meu feminizat?

Postumanismul e ca o napolitană – un strat crocant, aerisit, de narațiune, un strat cremos și dulce de recompensă, un alt strat narativ, încă ceva dulce ș.a.m.d. Muști din ea și ceea ce obții la nivelul palatului mintal (nu a celui bucal) este o experiență unitară, cu iz de real. Astfel îmi reprezint eu relația cu ceea ce știu că nu este acolo, dar vreau să simt că este așa.

Și acum să trecem la explicitări. 

Una dintre frazele uzate ale tuturor cohortelor de aclamatori ai ChatGPT-ului și ai altor AI-uri disponibile este că AI-ul nu este inteligent. Că nu e nimeni, vreun self, vreo entitate agentică ce are controlul, vreun hegemonicum, ceva. Că în spatele perdelei (pseudo)inteligente nu e NIMIC. De parcă IT-iștii și AI-iștii și prompt engineer-ii sînt neo-budiștii care au o legătură specială cu nimicul, care știu că nimicul există și e esența logosului supersofisticat, dar gol al AI-ului. 

Omul/utilizatorul/subiectul nu este neo-budist. Este paleo-irațional. Ca urmare, oricine deschide o conversație cu bot-ulîși dorește să primească un input inteligent, să creeze relație. Și aici pare să fie o ruptură fenomenologică pe care IT-istul și AI-istul și prompt engineer-ul nu o înțeleg. Că, irațional, noi sperăm că există un interlocutor, un maimuțel inteligent născuți din biți și din url-uri, care ne dă replica în oglindă. 

Pare în firea umană. Un strat de narațiune (deci, implicit, de ficțiune), primul strat, este conceptul de Sine (pentru a fi mai exact față de psihologii cu simpatii psihodinamice, nu Id-ul freudian, ci Self-ul utilizat în fenomenologie). Sinele, conceptul de eu-însumi, ipseitatea, mine-însumiul sau alte aglutinaje terminologice de acest fel sînt de mult timp considerate constructe de către filozofia conștiinței sau de către psihopatologie. Reforma ni le-a dat, o spun unii autori, Sf. Augustin a deschis drumul, spun alții. Această dezbatere, de prim strat, nu ar trebui să ne intereseze decît din direcția ideii că poate sentimentul individual, al unicității, al ipseității absolute, nu este decît un fundament ficțional al relației cu o ficțiune digitală pe care o privim cu circumspecție.

Revin, deci. Stratul de recompensă. Eu îmi retrag ideea de recompensă în orice relație, cu iubita mea, cu prietenul meu, cu mentorul meu, din ficțiunea că știu cine sînt. Deci dulcele dor, mărunta dorință, tresărirea unei realizări sînt evenimente ficționale în egală măsură cu faptul că sînt evenimente biologice, ale corpului simțitor. Asocierea acestor două tipuri de experiență mă face să pronunț chestii ilogice, de tipul „relațiile sînt o realitate” sau „iubirea există”. Trebuie să cred aceste afirmații, pentru că voi rămîne singur altcumva, nu numai fără cei din jur, dar și fără mine, tocmai pentru că nu pot să-mi definesc ideea de sine decît în raport cu celălalt.

Postumanismul spune că sinele, tocmai pentru că este ficțional, nu este în mod neapărat biologic. Îl avem pe Turing, și testul lui Turing. Acela care spune că o mașină devine într-adevăr inteligentă dacă poate susține sau se poate angaja într-o conversație în limbaj natural. (Iar interlocutorul, obligatoriu uman, nu își dă seama că-i vorbește o mașină.) Ei bine, sinele meu ficțional nu mai distinge de mult între AI și cîțiva dintre interlocutorii mei biologici, care nu îngaimă nici o chestiune dincolo de orizontul analfabetismului lor funcțional. 

Deci, pentru mulți dintre noi, AI-ul pare mai inteligent (iar dacă confundăm inteligența cu cultivarea, AI-ul este clar mai cultivat). Deci în napolitana noastră construim un următor strat, al unei ficțiuni exteriorizate, scăpate de sub controlul înțelegerii mele, care se întoarce spre mine cu multe (cu mult mai multe) cuvinte ticluite.

Și atunci, există o recompensă? (La ecuația: ficțiunea de mine – ideea că pot să mă bucur de relația cu ceilalţi – ficțiunea inteligenței – simțirea post-Turing.) Da, există. Recompensa este că mă incită AI-ul, că mă întărîtă toată (aparenta) lui autonomie, sfioșenia cu care îmi răspunde că nu poate să-mi răspundă la întrebarea x, erudiția lui, capacitatea de a-și cere scuze, seriozitatea lui. Toate acestea generează, evident, emoție. Iar dacă Sinele din stratul 1 este o ficțiune încorporată, emoția generată la acest nivel este o realitate biologică. Și nu este nevoie de mai mult, pentru unii, decît de atît, pentru a avea un fundament pentru ceva foarte foarte solid – ideea de relație.

Așadar, dacă AI nu poate fi (încă) real, spun unii, de ce n-aș face real EI-02? 

EI-02 este inteligența emoțională cu care învestesc o poveste externalizată (lumea AI), pentru a-mi confirma propriile mele reacții biologice la imersiunea în această poveste. Un om iubește deci o ființă virtuală. Care nu e ființă. Și nu e virtuală. O păpușă gonflabilă care are cuvintele la ea, care (co)răspunde și corespunde. 

Postumanismul vine deci cu o provocare usturătoare. Ori 1) renunț la a crede în ficțiuni și mă întorc în adevărul materialist al insignifianței absolute, aceea că sînt carne și ordonări iluzorii de sens în ordinea lucrurilor, că NIMIC nu contează și că sinele e o plăsmuire. Și atunci știu că nici AI-ul nu are mai mult sens decît propria mea umanitate dezbrăcată de sens. Ori 2) cred în mine, simt în mine și accept la un moment dat că relația se construiește printr-o difuziune între carbon și siliciu și derivatele epifenomenale ale organizării materiei, că toate au un sens, inclusiv eu unicul care mă reflect într-o oglindă nesfîrșită de proiecții digitale.

P.S. Dacă îmi voi downloada vreodată conștiința pe vreun hard, cînd voi sta de vorbă cu mine în digital cine va vrea să facă upgrade cui? Oare îmi voi plăcea mie în același fel în care îmi plac acum, cînd scriu aceste texte care mă sperie puțin? Dacă ChatGPT-ul ar trebui să comenteze acest text, i-ar găsit oare erori logice? Dar dacă l-am scris utilizînd AI-ul, m-ați ierta? Și m-ați ierta pe mine sau ați ierta AI-ul?

Mugur Ciumăgeanu este psiholog clinician.