Efectele dezamăgirii
La începutul anilor 1920, fascismul reprezenta cel mai nou şi mai contagios fenomen politic european. Cu toate acestea, el nu avea să se bucure peste tot de succes şi, mai ales, nu de la bun început. În România, obsesia sincronizării permanente cu Europa va face ca o parte a intelighenţiei să importe mimetic fascismul mussolinian imediat după apariţia acestuia pe scena politică italiană. Totuşi nu se poate vorbi doar despre o modă trecătoare, mai ales dacă avem în vedere impactul fascismului asupra politicii româneşti. Este adevărat că doar Garda de Fier, în anii 1930, reuşeşte să se impună pe scena politică românească ca mişcare şi partid de care celelalte forţe politice trebuie să ţină seama. Faptul că doar ea reuşeşte acest lucru, în timp ce Fascia Română sau Acţiunea Românească, slabe ca mişcări, dar nu şi ca partide politice, eşuează, nu se explică doar prin contextul intern şi cel internaţional al anilor 1930, ci şi prin preferinţa românilor pentru specificul naţional al legionarismului ca versiune indigenă a fascismului, la care se adaugă natura charismatică a liderului Legiunii, existenţa unei probleme ţărăneşti şi a unei inventate probleme evreieşti, revigorarea şi întinerirea unei societăţi datorită stratificării experienţelor tinerilor studenţi, muncitori, ţărani prinşi în vortex-ul rapidelor schimbări sociale din România de după 1918. Succesul legionarilor Regională şi mai curînd marginală în anii 1920, Legiunea Arhanghelului Mihail devine o mişcare populară capabilă să dea naştere unui partid de masă abia în anii 1930, cînd renunţă la dimensiunea romantică, la tradiţionalism, la orientarea rurală şi la concepţiile sale pur româneşti. Ultimi veniţi în politica românească, legionarii se vor bucura de un real succes doar în momentul în care vor reuşi să ocupe spaţiul dintre partidele politice clasice, tradiţionale, şi mase. Convulsiile produse de rapida urbanizare şi industrializare, de procesul de socializare generat de o modernizare incompletă, vor crea un context favorabil şi îi vor permite Gărzii de Fier să joace rolul de partid al tuturor nemulţumiţilor şi să se plaseze, în 1937, între primele trei partide importante ale ţării. Restul, eşecul, nu se datorează lipsei de program politic sau ideologiei legionare "incoerente", ci strategiei defectuoase a liderului mişcării, care, spre deosebire de Mussolini sau Hitler, dar asemenea lui José Antonio Primo de Rivera, va refuza constant să renunţe la ideea de revoluţie de jos în sus şi să adopte un ton şi o atitudine conciliatoare în relaţiile cu elitele tradiţionale. Ce rămîne greu de explicat la Garda de Fier este modul în care această mişcare fascistă reuşeşte să transforme ideea de generaţie într-o realitate politică validă, astfel încît, plecînd de la sloganuri şi gesturi de moment, să dea naştere unor tendinţe formative şi atitudini integratoare. România nu a avut o generaţie a lui 1914 în sensul ei clasic, dat de Robert Wohl. O serie de intelectuali - precum Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Gheorghe Brătianu, Ştefan Zeletin sau Pamfil Şeicaru - ar fi putut şi au încercat chiar să vorbească despre generaţia lor, a războiului; dar pe fondul impactului pozitiv de proporţii al Unirii şi al reformelor de după război, vocile lor nu se fac auzite. Nae Ionescu, mentorul tinerei generaţii de intelectuali de la 1927, ce se vor lăsa atraşi de misticismul palingenetic ultranaţionalist al legionarilor, şi unul dintre cei mai influenţi gînditori interbelici de la noi, se numără printre puţinii care vor refuza în mod radical să se considere membri ai generaţiei Marii Uniri. În schimb, România va cunoaşte în 1927 naşterea, prin contaminare, a unei generaţii asemănătoare, prin caracteristicile şi manifestările ei, celei occidentale de la 1914. Această generaţie, crescută în umbra marelui eveniment istoric de la 1918, beneficiind de graţia unei naşteri tîrzii, necondiţionată de obsesia idealului naţional şi a geografiei politice, va fi direct influenţată de generaţionismul european ajuns la apogeu între 1928 şi 1933. Astfel încît, după 1933, cînd intelectualii generaţiei de la 1914 din Occident, acum maturi, erau deja dezamăgiţi de fascism, de eşecul colosal al acestei ideologii ce promisese schimbarea socială pentru a ajunge, după luarea puterii, să o controleze şi chiar să o restricţioneze, generaţia tinerilor intelectuali din România avea să descopere în legionarism şi fascism marea ispită a vieţii lor, ceea ce îi va face să-i accepte puţin cîte puţin demagogia, violenţa metodelor, vulgaritatea ideilor etc. Deschiderea lor către ideologiile radicale şi scepticismul faţă de absolut toate contribuţiile secolului al XIX-lea, critica severă la adresa societăţii româneşti şi cultura anti-necesităţii pe care le promovează, cît şi ideea recreării prin distrugere, îi vor împinge pe unii dintre ei în poziţia de gînditori şi chiar ofiţeri activi ai fascismului românesc. Vor ajunge, astfel, nu doar să creadă în România lui Codreanu - creştină, spiritualizată, mistică - ci şi să alimenteze şi să dea o nouă formă ideologiei şi utopiei legionare, să legitimeze acţiunile Gărzii de Fier şi astfel să aducă un număr considerabil de noi membri în interiorul mişcării.(...) Tînăra generaţie Revoluţie a regenerării neamului - pentru Cioran, pedagogie a luptei cinstite ce avea să inducă tineretului din România conştiinţa unei misiuni istorice - pentru Eliade, legionarismul capătă, în textele celorlalţi legionari şi simpatizanţi ai mişcării, noi valenţe şi dimensiuni. Este o manifestare a conflictului generaţional, conflict datorat faptului că "ochii generaţiei de la 1890 văd diferit de cei ai generaţiei lui 1930" şi revoltei tinerilor împotriva generaţiei de dinainte de război: "ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gîndit cu adevărat. În capul lor domneşte un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite... (de) extazul porcin al bătrînilor din politica românească, al generaţiei crescute în valorile iluminismului francez, generaţie care nu a învăţat nimic din război şi care a transformat austeritatea victoriei în chef" (Manifestul "Crinului Alb"). Împotriva "generaţiei osificate, care importase totul din Vest şi nu crease nimic, deosebită de generaţia de după război," legionarismul este manifestarea politică românească a unei generaţii care vrea schimbarea cu orice preţ, ruperea oricăror punţi de legătură cu trecutul, a unui curent de opinie confiscat şi exploatat cu succes de Codreanu: "o Românie nouă nu poate ieşi din calculele politicienilor, după cum România Mare n-a ieşit din calculele politicienilor, ci de pe cîmpiile de la Mărăşeşti şi din fundul văilor bătute de grindina de oţel. O Românie Nouă nu poate ieşi decît din luptă. Din jertfa fiilor săi". Prefigurată de textele unora dintre membrii generaţiei de la 1914 din România, de un Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Pamfil Şeicaru, tema conflictului dintre generaţii şi cea a unei generaţii postbelice capabile să ridice România prin naţionalismul său constructiv va atrage în rîndurile mişcării legionare un nesperat de mare număr de adepţi incapabili să vadă în Gardă acea "tovărăşie sîngeroasă" ce urma "să balcanizeze" numele acestei ţări, adepţi ce nu vor face altceva decît să radicalizeze permanent această idee, ajungînd a se întoarce, precum Ernest Bernea, în numele ei, împotriva celor de la care o împrumutaseră. Atitudine îndreptăţită de dezamăgirea produsă de eşecul generaţiei de la 1914 de a opera promisa schimbare şi de hotărîrea generaţiei legionare de a prelua şi desăvîrşi moştenirea soldaţilor căzuţi pe front prin intermediul unei revoluţii spirituale generate de însăşi catastrofa războiului, acest generaţionism va constitui pentru mulţi dintre tinerii intelectuali români îndemnul de a îmbrăţişa fascismul, noua politică, "singurul destin politic posibil" pentru o ţară mică pe care democraţia a împins-o spre dezastru şi pentru care dictatura reprezintă singura soluţie. Singur însă, acest conflict generaţional nu ar fi reuşit să atragă un număr prea mare de adepţi în rîndurile mişcării. Prin urmare, el nu a făcut altceva decît să întreţină o atmosferă revoluţionară şi să ofere un prim cap de afiş ideologiei legionare, al cărei obiectiv principal era crearea unui Om nou, din punct de vedere spiritual. În Pentru legionari, Codreanu insistă de altfel asupra acestui aspect, cînd se simte nevoit să explice lipsa unui program politic de guvernare al Legiunii, spunînd că problema Romîniei nu o constituie lipsa unor astfel de programe, ci a oamenilor capabili să le pună în practică, oameni pe care Legiunea urma să-i crească la şcoala sa politică, în baza unui primat al spiritualului. Opus tipului de sub-om creat de politicianism şi infectat de "iudaismul materialist" ce a deformat "structura morală a rasei daco-romane" şi l-a transformat pe român "într-un deşeu uman şi avorton moral", idealul Omului nou capabil să regenereze naţiunea, să creeze "nu o nouă, ci o altă Românie", în urma unei revoluţii spirituale, dar şi politice, va atrage de partea Legiunii - "minune dumnezeiască în viaţa neamului... şcoala disciplinei morale, a exerciţiului voinţei închinat binelui absent... a muncii, a jertfei pentru nevoile publice (şi a) Căpitanului... mare educator social" - un număr impresionant de susţinători ai ideii de politică nouă, ai credinţei şi jertfei, ai luptei pentru o nouă Românie şi pentru dezrobirea neamului. Disciplină şi educaţie vs imoralitate şi corupţie la Corneliu Şumuleanu, credinţă în destinul şi mîntuirea unui neam în pericol de a "naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă" la Eliade, nouă etică opusă decadentului materialism pentru Bernea, Legiunea şi legionarismul capătă astfel, în textele apologeţilor, aura de nouă aristocraţie, nouă elită capabilă să schimbe sensul istoriei acestui neam, să-i confere o nouă demnitate şi conştiinţa misiunii istorice, de mişcare politică (revoluţionară) a înnoirii, a cărei esenţă rezidă nu într-un banal program politic, ci în natura interioară, în profilul moral al membrilor săi. În absenţa unui program politic coerent, singură, ideea Omului nou nu ar fi reuşit să aducă însă, în rîndurile nici unui partid politic, un număr atît de mare de membri. Legiunea, ca şi PNF şi NSDAP, nu sînt însă partide politice clasice, ci mişcări mesianice, experienţe religioase mai profunde decît catolicismul sau ortodoxismul. "Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli" - spunea Codreanu la înfiinţarea Legiunii în 1927, subliniind astfel faptul că pentru Legiune credinţa membrilor săi este mai importantă decît programul. Nu o religie, ci o religie politică seculară, deloc dezinteresată de putere - "Să mergem să cucerim România. Plecaţi în sate şi strigaţi: s-a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa," cu un mesaj cvasi-religios: "să ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mîntuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi va suferi va fi răsplătit şi binecuvîntat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre! O lume cu sufletul sterp şi uscat moare şi o alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de credinţă. În lumea aceasta nouă, fiecare îşi va avea locul său, nu după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rînd după credinţa sa şi după caracterul său" -, al cărei Credo rezidă în formule de tipul: "Aştept învierea patriei mele şi nimicirea cetelor de vînzători," "Nu alunga eroul din tine" şi "Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată." Mistica naţională Această religie nu poate fi înţeleasă în termenii raţiunii, ci în cei ai emoţiilor: "nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeităţi - Raţiunea va fi sfărîmată". Ideea va fi subliniată pe rînd de Codreanu, de Ion Moţa - care vorbeşte despre Legiune nu în termenii politicului, ci ai religiei, ai credinţei: "Noi nu facem şi nu am făcut o singură zi din viaţa noastră politică (în sens modern)... Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm", de Nae Ionescu - care vede în Legiune un ordin călugăresc, elita a cărei relaţie cu masele se bazează pe credinţă, nu pe încredere, şi mulţi alţii. Mircea Eliade se va încăpăţîna să vadă în legionarism o revoluţie creştină, spirituală, a generaţiei sale, a cărei misiune era schimbarea sufletească a României, mîntuirea neamului prin răsturnarea vechilor valori de către Omul nou, considerînd că epoca revoluţiilor politice a luat sfîrşit la 1918. Spre deosebire de Mihail Polihroniade sau Emil Cioran, el nu va înţelege niciodată că mistica naţională şi Omul nou legionar, antimaterialist, "al virtuţilor cardinale, un erou, un preot, un virtuos cavaler" despre care vorbeau Codreanu, Marin şi mulţi alţii, nu eliminau din calcul realitatea politică reprezentată de mişcarea legionară, ordin luptător împotriva politicianismului, a evreilor, a comunismului. Obsedat de specificul românesc al mişcării, se prea poate ca Eliade să nu fi citit niciodată legionarismul în cheia fascismului european şi a influenţei acestuia asupra fenomenului românesc. Altfel, ar fi realizat poate, precum Manoilescu, că fascismul se voia şi se prezenta, la rîndul său, ca "nouă renaştere a omenirii," că - "minune italiană," "renaştere europeană" şi "revoluţie mondială a noului spirit," regeneratoare prin noutatea metodelor şi instituţiilor sale, ce ofereau lumii un nou model şi idei universale menite a lua locul celor ale Revoluţiei franceze - acesta îşi propunea, la rîndul său, "transformarea naţiunii în comunitate sufletească permanentă şi personalitate colectivă," "colectivizarea spirituală şi mobilizarea permanentă" prin intermediul partidului unic, "ordin de cavaleri dezinteresat în contact direct cu masele," clasă stăpînitoare, nu şi exploatatoare etc. Fără a fi fost vreodată simple copii la indigo ale fascismului italian sau ale nazismului, manifestările româneşti ale extremismului de dreapta şi chiar cele ale dreptei radicale şi autoritare au fost ceea ce istoricul polonez Jerzy Borejsza numea în cazul lui Pilsudski fascism watcher. Unii, precum A.C. Cuza, se mulţumesc a vedea în victoria nazismului din Germania, pe care îl reduc la dimensiunea antisemitismului, o "biruinţă morală a naziştilor români." Alţii, refuzînd a vedea în fascism (sau nazism) revoluţii politice inimitabile, explicabile doar în context naţional, ajung să-şi definească propriile mişcări ca fiind sincrone cu mişcarea politică europeană postbelică a fascismului, compatibile ideologic cu viziunea grandioasă asupra viitorului reprezentată de acesta. Mihail Polihroniade defineşte astfel Garda de Fier drept prima organizaţie românească reacţionară în tendinţe, program şi practică politică, pandant românesc al fascismului şi nazismului, capabil, ca şi acestea din urmă, a canaliza nemulţumirile maselor, a elimina haosul şi a construi un nou stat românesc, purificat de lichelism şi politicianism prin spiritul, voinţa, tinereţea şi organizarea paramilitară a Legiunii, speranţa, certitudinea victoriei în viitor a oamenilor prin oameni. (Fragment din comunicarea la masa rotundă de la Institutul Goethe. Citatele sînt reproduse după Ioan Scurtu, Ideologie şi formaţiuni de dreapta)
