Educaţie uitată

În România iminentei aderări la clubul select al statelor lumii, nu a apărut nici un studiu serios asupra educaţiei speciale (a copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi), nu s-a înregistrat nici o acţiune de înaltă semnificaţie, nu s-a produs nici o reformă cu efect pe termen cel puţin mediu. Subsistemul este numit îndeobşte al "educaţiei speciale", cu toate că, în ultimul timp, în Occident, se preferă sintagma "educaţie specializată" care dă seamă atît de specializările pe diferite categorii de dizabilitate, cît şi de unitatea şcolară în care ea se produce: şcoală pentru elevi cu dizabilităţi, sau astfel de elevi cuprinşi într-o unitate obişnuită, de masă. Un nou accent al ultimelor decenii cade pe elevul cu "cerinţe educative speciale", indiferent unde este el instruit. Numai că asemenea cerinţe poate să aibă atît un discipol supradotat, cît şi unul naturalmente limitat, drept care voi încerca să mă menţin în cîmpul variantei "educaţie specială". La noi, există o lege care permite studiul atît în sistemul special, cît şi în cel integrat. Numai că statul nu acordă nici un sprijin procesului de incluziune în şcoala de masă. Cum atît orbii, cît şi surzii şi deficienţii fizic au nevoie de mijloace tehnice pentru a accede la locul de instruire, la informaţie, la conţinutul manualelor, costurile acestor instrumente auxiliare indispensabile cad în sarcina familiei. Marea problemă pe care persoanele cu handicap o ridică în faţa factorilor de decizie este aceea că le este încălcat pur şi simplu dreptul la educaţie care trebuie asigurat prin "orice mijloace civilizate", formulă ce pare extrem de greu de priceput la oficialităţile de la Bucureşti. În România, alte legi au produs tot felul de efecte absurde pe care nimeni nu vrea să le rezolve. Foarte mulţi copii cu dizabilităţi sînt actualmente neşcolarizaţi, stau acasă, la ţară, ţinuţi de părinţi pe lîngă ei ca sursă de venit. Asta deoarece părintele se poate angaja pe post de asistent personal al copilului şi este plătit de stat (fapt de mare valoare socială) cu un salariu de asistent social debutant. Ca să-şi poată păstra salariul, unii părinţi nu-i mai trimit pe copii la şcolile speciale din alte localităţi unde acestea funcţionează, iar integrarea în învăţămîntul rural este cvasi-imposibilă. Perversa protecţie a copilului O revărsare de acte normative de tot felul, în intervalul 1997-2001, a condus la "definirea copilului în dificultate" şi a produs ravagiile aferente acestei proaspăt legiferate formule. Pe scurt, ar fi trebuit ca noţiunea să se limiteze la copiii orfani şi la cei din familii sărace sau dezorganizate. Numai că demonul acestui scenariu i-a aspirat în vidul sintagmei şi pe elevii cu dizabilităţi aflaţi în şcolile cu internat, astfel încît Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi direcţiile sale judeţene şi-au adjudecat internatele şi cantinele acelor şcoli. Internatele confiscate au fost rebotezate "Centre de plasament", acelaşi nume fiind dat şi orfelinatelor, caselor de copii. S-a produs o confuzie teribilă!... Numeroşi părinţi ai copiilor deficenţi de vedere sau de auz i-au retras de la şcoală, pentru ca nu cumva, găzduiţi acum nu într-un internat, ci într-un Centru de plasament, să fie preluaţi şi plasaţi în altă parte. Între timp, autorităţile române raportau la Bruxelles că ţara are un număr enorm de copii în dificultate socio-economică, în cifra totală topindu-i, fără nuanţe, şi pe cei cu dizabilităţi transferaţi acum în Centrele de plasament, foste internate şcolare, ale Direcţiilor pentru Protecţia Copilului. Singure inspectoratele şcolare Cluj şi Timiş au refuzat să cedeze unităţile învăţămîntului special din judeţele lor, dovadă că măsura nu a fost cerută de Uniunea Europeană, aşa cum s-a minţit fără jenă. Occidentul a băgat bani grei în Centrele de plasament, mult mai numeroase decît casele de copii de altădată. Această renovare se putea produce şi dacă internatele ar fi continuat să se afle în subordinea şcolilor. Procesul educativ a fost profund perturbat în astfel de condiţii. Centrul de plasament din aceeaşi clădire cu şcoala şi-a angajat personal propriu, dresat în două săptămîni şi devenit "specializat" în munca delicată, complexă, de multe ori dură, cu copiii cu handicap. România a dovedit încă o dată că se îndreaptă într-o direcţie inventată numai de politicienii ei: toate acestea se întîmplau în timp ce pe plan internaţional, în toate documentele referitoare la persoanele cu dizabilităţi, se atrăgea atenţia ca nu cumva criteriul socio-economic să treacă înaintea sensului real al dizabilităţii. Prin reflexul unui atavism greu de sondat, autorităţile au procedat ca la cerşit: au sporit în acte numărul milogilor şi au întins mîna. Comedia este că Emma Nicholson cunoaşte foarte bine fenomenul şi rămîne tăcută ca o lebădă. Între timp, pe meleagurile patriei, tragi-comedia s-a derulat înainte: sub guvernarea PSD, s-a decis că, dacă sînt numai orbi, surzi, slabi de minte şi sînt găzduiţi în internatele care încă nu au fost cedate Protecţiei Copilului, precum cele din judeţul Cluj, elevii cu pricina nu au dreptul să beneficieze de ocrotire! Drept care, şcolile n-au mai fost aprovizionate cu hrană. Orb şi surd fiind, erai în dificultate, numai dacă aparţineai sistemului de protecţie a copilului, nu celui de educaţie. Pare incredibil, dar sînt fapte ce s-au petrecut în lunile septembrie şi octombrie ale României anului 2003. Doar intervenţia energică, în ţară şi în străinătate, a numai uneia dintre numeroasele organizaţii care apără, chipurile, interesele persoanelor cu handicap, a determinat implicarea decisivă a lui Şerban Mihăilescu, secretar general al Guvernului pe atunci, şi rezolvarea impasului în favoarea copiilor. Dar dacă eşti copil orfan şi cu handicap, de luni pînă vineri eşti cazat în Centrul numit azi "de găzduire" fost "de plasament", destinat şcolarilor. De vineri pînă luni, eşti transferat la un alt Centru de găzduire, pentru orfani şi cazuri sociale. La cursuri mergi la o şcoală, iar dacă acesteia cantina i-a fost transformată în depozit al Direcţiei pentru Protecţia Copilului, te deplasezi şi iei masa la alt centru, numit cîndva "cantină", apoi "centru de plasament", azi "de găzduire", mîine.... Discriminare fără perdea Nu numai Autoritatea pentru Protecţia Copilului duce povara unor păcate grele, ci şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Anul trecut, MEC a decis să realizeze o reformă organizatorică a ceea ce i-a mai rămas din subsistemul educaţiei speciale şi a elaborat HG 1251, publicată în Monitorul Oficial din 3 noiembrie 2005. Figurează aici cea mai discriminativă şi mai înjositoare definiţie a educaţiei speciale: "formă adaptată de pregătire şcolară şi asistenţă complexă (medicală, educaţională, socială, culturală) destinată persoanelor care nu reuşesc să atingă temporar sau pe toată durata şcolarizării nivelurile instructiv-educative corespunzătoare vîrstei, cerute de învăţămîntul obişnuit". Ministrul care şi-a aşternut semnătura de profesionist pe un asemenea document este dr. în psihologie Mircea Miclea, girînd practic "debil-mintalizarea" numitului subsistem educaţional. Faţă de definiţia discriminatorie din HG 1251, s-au înregistrat din nou proteste din partea unor ONG-uri, dar şi a sindicatelor. Prin vocea preşedintelui Csaba Asztalos, într-o conferinţă publică, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a dat dreptate ONG-urilor persoanelor cu dizabilităţi. 27 aprilie, 9 mai şi 7 iunie 2006 sînt datele unor runde serioase de negocieri la sediul MEC, ocazie cu care s-a produs corectarea minusurilor amintitei HG care, altfel, conţine numeroase aspecte pozitive. Textul noului ordin ministerial nu aşteaptă decît semnătura ministrului în privinţa căreia nu sînt nici un fel de probleme, dar rămîne blocat din pricina viziunii singulare a unui sindicat asupra anumitor posturi nedidactice din şcoli. Cum deciziile nu pot fi luate de MEC decît în coordonare cu partenerii sociali, definiţia discriminativă merge înainte. Nu este singurul act discriminativ la adresa tinerilor cu dizabilităţi. O altă combinaţie de legi nu le permite să fie găzduiţi în internatele postliceale peste vîrsta de 26 de ani. O astfel de măsură atestă precaritatea profesională a decidenţilor. După cum dovedeşte experienţa, deficienţii de vedere obişnuiesc să studieze dincolo de bacalaureat. Cu şcolaritatea prelungită din cauza accidentelor, a operaţiilor, a tratamentelor, pe ei vîrsta de 26 de ani poate uşor să-i surprindă în incinta vreunui colegiu postliceal. Fabricile de şomeri Pregătirea profesională postgimnazială, în şcoli de arte şi meserii, nu a avut parte de nici un fel de reformă. Un proiect promităţor a fost lansat de MEC în urmă cu cîţiva ani, însă şi astăzi orbii sînt pregătiţi să confecţioneze tot perii şi ambalaje din carton, surzii - să bobineze dispozitive pentru motoare inexistente etc. Aceste şcoli produc şomeri pe bandă... Singurele reforme cît de cît pozitive se înregistrează la nivel postliceal în cazul deficienţilor de vedere care studiază balneofizioterapia, în număr prea mare, şi informatica, în număr prea mic. În schimb, s-a declanşat "o revoluţie" la nivelul şcolilor de arte şi meserii ale deficienţilor mintal: ei au ajuns ca, după 8 clase de şcoală ajutătoare în care nu i-a torturat nimeni cu vreun cuvînt în vreo limbă străină, să se chinuie cu engleza şi cu franceza, cu calculatorul etc. La ce bun?... Epilog: Ce-i de făcut în Uniunea Europeană? Înainte de orice, adevărul despre toate cele de mai sus şi despre multe altele trebuie pus la dispoziţia decidenţilor politici unionali în sfera educaţiei şi a serviciilor sociale. Se impun cîteva măsuri urgente: * Asigurarea accesului liber la învăţămînt pentru toţi copiii cu dizabilităţi şi adoptarea de măsuri punitive faţă de îngrădiri sau refuzuri. * Eliminarea tuturor confuziilor din sfera tipului şi a gradului dizabilităţii, în funcţie de care metodologiile didactice prezintă diferenţe decisive. * Dotarea cu material didactic şi echipamente tehnice adecvate. * Practicarea generală şi obligatorie a scris-cititului Braille şi a limbajului mimico-gestual în relaţiile didactice cu elevii nevăzători şi surzi. * Subvenţionarea materialelor şi echipamentelor prin sistemul asigurărilor sociale. * Integrarea studiată şi treptată a elevilor cu dizabilităţi în învăţămîntul obişnuit, cu păstrarea subsistemului şcolilor speciale. * Reformarea profundă şi realistă a pregătirii profesionale în şcolile de arte şi meserii, precum şi la nivel postliceal. * Renunţarea la toate sechelele modelului medical de abordare a elevului şi a tînărului cu handicap. * Antrenarea socio-integrativă a acestor elevi în activităţi de timp liber, împreună cu colegii lor valizi. * Consultarea ONG-urilor reprezentative ale persoanelor cu dizabilităţi, ori de cîte ori se preconizează o măsură relevantă în orizontul educaţiei de profil. Sînt doar cîteva proceduri deloc dificile, fireşti într-o societate cu standarde de normalitate...