EDUCAŢIE - Pactul cu şcoala

Pe 27 februarie 2008, la nivel politic, s-au schimbat pixuri protocolare şi, după multe zîmbete şi strîngeri de mînă, s-a semnat celebrul "pact cu educaţia". Conform documentului, sistemul şi instituţiile de educaţie vor fi "monitorizate", "modernizate", vor creşte salariile, educaţia timpurie va fi transformată într-un bun public, iar educaţia şcolară obligatorie va fi de 10 ani (în contextul în care România deţine locuri fruntaşe în context european la abandonul şcolar). Pactul, care prevede multe asemenea "monitorizări" şi "modernizări", a fost emis însă mai mult de ochii lumii, pentru a potoli, la început de an, spiritele sindicale şi pentru a erija clasa politică într-un fel de "salvatoare a sistemului". Denumirea pompoasă de "pact" nu a făcut însă nimic altceva decît să scoată în stradă, pe 14 martie, sindicaliştii de la Federaţia "Spiru Haret". Protestînd şi acuzînd pactul de a fi un "instrument politic", o demagogie menită doar să spoiască faţada unei clădiri dărăpănate, sindicaliştii au primit drept răspuns, din partea ministrului Educaţiei, Cristian Adomniţei, dezminţirea faptului că actul ar avea vreo legătură cu campania electorală. Ministrul le-a promis totodată că de la jumătatea lunii aprilie va fi finalizat pachetul legislativ privind educaţia, făcînd apel la nivelul intelectual al protestatarilor - "sînteţi cu toţii oameni educaţi şi sînt sigur că veţi înţelege". Bineînţeles, nu se ştie la ce fel de înţelegere a făcut aluzie Adomniţei. BAC-ul şi voluptatea fraudei Tot la începutul anului 2008, Cristian Adomniţei a exprimat dorinţa Ministerului de a finaliza informatizarea tuturor unităţilor de învăţămînt, declarînd că executivul are în derulare un program naţional pentru achiziţia de laptop-uri şi calculatoare. Un fel de tichie de mărgăritar, un acoperiş scump de ţiglă, pus pe o casă în ruină, pentru că sistemului şcolar din România îi sînt necesare în primul rînd clădiri funcţionale (referindu-ne la majoritatea şcolilor din mediul rural, dar nu numai), infrastructură şi, deloc în ultimul rînd, profesori. În acest context, planul de investiţii în informatizare a apărut cel puţin paradoxal, avînd în vedere reacţia de panică afişată de Minister de fiecare dată cînd vine vorba de măririle salariale. Însă, parcă tocmai pentru a demonstra importanţa informatizării, s-a decis, la nivel ministerial, ca anul acesta subiectele de BAC să fie postate pe Internet, cu cîteva zile înainte de examen. "Rezultatele n-au întîrziat să apară" - scrie Mircea Vasilescu în articolul său "Am dat şi bacaloriatul ăsta", din nr. 230 al Dilemei vechi. "Elevii s-au apucat să tocească variantele de subiecte, părinţii au început să facă presiuni asupra profesorilor pentru a lucra cu copiii la clasă Ťce a pus» Ministerul pe Internet, căci Ťasta se cere», a apărut o întreagă industrie de cărţi şi broşuri cu rezolvări ale subiectelor, ba chiar şi unele Ťmanuale de copiat»." De altfel, Uniunea Editorilor a acuzat Ministerul Educaţiei pentru această decizie, afirmînd că nu s-a făcut nimic altceva decît să se încurajeze copiatul. Preşedintele Agenţiei de evaluare a calităţii educaţiei, Gheorghe Rădulescu, membru într-una dintre comisiile de corectare la lucrările de bacalaureat din Capitală, a reclamat că zeci de lucrări de la proba scrisă de limba română erau identice, copiate după cărţi cu rezolvări, fiind parcă "trase la xerox". O zi mai tîrziu, MECT dezminte acuzaţiile, precizînd că examenul de bacalaureat n-a fost în nici un fel prejudiciat şi că toate lucrările sînt evaluate şi notate, conform procedurilor în vigoare. Acuzele de fraudă nu s-au oprit însă aici. Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti a fost nevoit să sesizeze Parchetul în legătură cu declaraţiile a 60 de elevi de la Liceul "George Enescu" din Bucureşti, care au spus că directorul adjunct i-ar fi obligat să contribuie, fiecare, cu 200 de lei pentru a obţine note mai mari la examenul de bacalaureat. Drept urmare, Transparency International din România a solicitat, pe 4 iulie, Ministerului Educaţiei şi celorlalte autorităţi publice, să iniţieze de urgenţă anchete în legătură cu acuzaţiile de corupţie şi de fraudare a examenului de bacalaureat. Rezultatele anchetelor se lasă încă aşteptate. Banii, grevele şi profesorii Ca în ceilalţi ani, relaţia dintre salariu şi profesori a rămas neschimbată, interacţionînd, ca de fiecare dată, prin greve, ameninţări, aşteptări, renunţări, nervi, acuze. Chiar dacă încă de la finele lui 2007 federaţiile sindicale au pus în vedere Ministerului Educaţiei să finalizeze negocierile cu privire la creşterile salariale, pînă la intrarea Legii bugetului de stat pe anul 2008 în dezbaterea Parlamentului, primele negocieri dintre sindicate şi Minister s-au soldat cu eşec. Pe 30 ianuarie liderii celor patru federaţii din învăţămînt au respins, pe motiv de propuneri nesatisfăcătoare, oferta prezentată de ministrul Cristian Adomniţei care cuprindea o creştere de 10% de la 1 ianuarie pentru personalul didactic debutant şi cu 6% de la 1 aprilie pentru toate cadrele didactice şi nedidactice, inclusiv pentru cele cu gradul I. Lucrurile trenau, între o întîlnire şi o negociere, pînă cînd, mînaţi din spate de alegeri, parlamentarii au provocat, spre finele anului, o nouă criză. Devenind, dintr-odată, foarte receptiv la cererile profesorilor, într-un avînt ilogic în contextul crizei financiare globale, Parlamentul a aprobat în unanimitate legea prin care se prevedea o creştere salarială cu 50%. Legea a fost promulgată mai apoi şi de preşedintele Traian Băsescu - pe motiv că "performanţa fără bani e imposibilă" - şi publicată în Monitorul Oficial. În aceeaşi zi însă, Guvernul - care oricum nu mai avea ce pierde, fiind deja destul de prost cotat în prag de alegeri - a emis o Ordonanţă de Urgenţă prin care amîna creşterea salarială pînă la 1 aprilie. Drept urmare, parlamentarii au rămas de "băieţi buni", guvernul, "băieţii răi", iar sindicatele au anunţat greve de avertisment, pe 3 şi 10 noiembrie, urmînd ca pe 18 noiembrie să se treacă la greva generală. Grevele de avertisment au avut loc, fără nici un fel de rezultat. Deşi preşedintele Federaţiei "Spiru Haret", Gheorghe Isvoranu, a declarat că membrii sindicatului sînt hotărîţi să continue protestele pînă la greva generală: "niciunde în lume nu s-a întîmplat ca un guvern să fie peste toate autorităţile statului şi să anuleze o lege". Deşi sindicaliştii au cerut Parlamentului să respingă Ordonanţa, deşi lucrurile păreau a anunţa iremediabila grevă generală, la doar cîteva zile după declaraţiile pline de avînt sindicalist, profesorii au amînat protestele pentru anul viitor, motivînd că negocierile nu-şi mai aveau sensul cu un guvern "aflat pe ducă": vor fi reluate cu următorul guvern. Între timp, pe fondul crizei din învăţămînt, ministrul Adomniţei a fost demis şi înlocuit cu Anton Anton, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare, de profesie inginer. Acesta, fără prea multe menajamente, a urcat pe scena politică încălţat în aceiaşi pantofi purtaţi şi de strămoşii săi: printre primele găselniţe ale noului ministru a fost aceea ca de acum încolo profesorii să fie plătiţi în funcţie de evaluările elevilor şi părinţilor, pe motiv că: "profesorii cu performanţe primesc aceleaşi salarii cu cei care îşi bat joc de şcoală". Idee care, în afara unui blam implicit adus clasei profesorale, aduce a tocmeală de piaţă. În loc de concluzie, un avertisment Global, avem de-a face cu o criză financiară, local, ne paşte un colaps intelectual. În acest context declaraţia ministrului Anton Anton sună mai mult a avertisment decît a luminiţă de la capătul tunelului: "educaţia este şi va rămîne un domeniu prioritar al societăţii româneşti, un lucru certificat deja prin programele guvernamentale şi politicile educaţionale desfăşurate de patru ani la nivelul Ministerului Educaţiei". Vom vedea consecinţele acestei "certificări" în 2009.