Educaţie LGBT, de la copil la părinte
Cînd, în 2013, am creat Blog-ul Mov, un blog destinat tinerilor gay unde scriam despre experiențele și gîndurile mele legate de identitatea mea queer, nu știam dacă va ajunge mai departe de grupul extins de prieteni și cunoștințe. Dar primul articol pe care l am scris, o scrisoare către lume despre ce înseamnă să fii gay, a fost share-uit de zeci de ori pe Facebook. Am început să primesc o grămadă de cereri de prietenie și oamenii au început să-mi dea mesaje – mulți, cu poveștile lor. Mi-am făcut de atunci obiceiul să ascult povești de la orice om care vrea să-mi scrie. De multe ori îmi spun despre agresiuni pe stradă sau la liceu, de multe ori e vorba despre despărțiri și împăcări cu iubiții sau iubitele. Dar elementul peste care mie mi-e cel mai greu să trec, și care apare din nou și din nou, este reacția părinților. Am auzit de părinți care i-au trimis iubitului fiului lor mesaje de amenințare. Am auzit de părinți care au vrut să-și dea copilul afară din casă și care i-au zis să nu plece doar cînd au văzut că își făcuse bagajul. Am auzit de insulte pe stradă de la mame „îngrijorate“ și de zeci de părinți care credeau că homosexualitatea e o „fază“ de care copilul lor poate scăpa în timp, eventual cu ajutor medical. De multe ori, cînd aud o astfel de poveste, mă imaginez mergînd la ușa acelor părinți și explicîndu-le cu ce au greșit. Ținîndu-le binecunoscutul discurs că homosexualitatea nu e o alegere și nici o boală, și că, știți voi, ar trebui să vă iubiți fiul așa cum e. Dar cine știe cîți dintre ei ar asculta? Reacțiile lor nu sînt niciodată raționale sau controlate, sînt impulsive și emoționale.
M-am născut (simbolic?) în 1996 – anul cînd s-au legalizat relațiile între persoane de același sex în România. Evident că mă sperie să mă gîndesc că totul a fost atît de „la limită“ – că puteam fi „în afara legii“ dacă mă nășteam puțin mai devreme. După ce trec peste înfricoșare, devine din ce în ce mai clar de ce, pentru mine – argumentele pe care le-aș aduce în mintea mea părinților sînt logice, evidente, însă pentru ei e de conceput doar opusul. Eu am crescut știind că a fi gay e acceptabil, am știut, cu relativ puține lupte interne, că, în fond, să fii gay e OK. Toți acei părinți impulsivi și uneori violenți, pe care mă înfurii (și îi condamn) pentru cum se poartă cu copiii lor au crescut într-o lume în care exista o opoziție gay – legală, socială, religioasă. Îmi dau seama că puțini dintre acei părinți au avut cum să cunoască o persoană queer. Nu exista nici un Blog Mov unde cineva ca mine să publice „scrisori către lume“ de unde ar fi putut să înțeleagă cum gîndește cineva cu o altă orientare sexuală decît a lor. Nu existau rețele de socializare unde prietenii să posteze pozele de la ultima paradă gay din San Francisco. Nu puteau să călătorească, așa cum am făcut o eu, la Paris, să se ducă în Marais și să vadă barurile gay. Nu puteau să se uite, ca mine atunci cînd începeam să-mi dau seama de sexualitatea mea, la Queer as Folk, un serial despre un grup de prieteni gay (pe care ulterior – da! – i l-am arătat semiemoționat și mamei). Părinții din poveștile pe care le aud constant erau obișnuiți să ia de bun exact opusul a ceea ce am luat eu de bun. Pentru ei, homosexualitatea era aproape inexistentă, ilegală și la marginea societății.
Pentru unii părinți, să le ceri să își accepte copilul e un fel de reeducare completă, un fel de anulare a ceea ce au învățat pînă atunci. Sigur că cei mai mulți nu ascultă și e nevoie de luni de zile și zeci de surse (cărți, articole online, prieteni sau chiar psihologi) ca să se convingă că nu e imoral ce face copilul lor. Unii nu își acceptă copiii complet niciodată. Alții învață, într-o inversare a rolurilor părinte – copil și a principiului de transmitere a informației din generație în generație, ce înseamnă să fii queer de la copiii lor și trebuie să se lupte cu fiecare idee nouă ca să poată asculta gîndurile noastre, să citească articolele pe care le citim și să se uite cu noi, la fel de emoționați poate, la Queer as Folk.
Fie că își dau seama, fie că nu, mulți din generația lor poartă unele dintre ideile propagate în comunism, idei de acum 20, 30, 40 de ani. Și pentru mulți din generația noastră devine o responsabilitate, fie că vrem, fie că nu, să le schimbăm. Ne-am născut după 1990, dar lupta cu sistemul nu a fost doar a lor, la Revoluție. Ne revine mult și nouă, ca un fel de povară pe care aproape fiecare tînăr din comunitatea LGBT trebuie să o ducă în spate și cu care cîteodată nu înțelegem cum să ne luptăm, mai ales fiindcă ce consideră ei logic e atît de ilogic pentru noi.
Da, e important să-i ascultăm și noi pe părinți și să vedem de unde le vine intoleranța, neacceptarea sau frica. Poate așa o să reușim și mai mult să ne convingem părinții să asculte, fiindcă, oricît de buni „profesori“ ar fi fiii și fiicele lor, nu au energia să lupte în fiecare zi cu legi și mentalități de acum zeci de ani. Și, în ziua în care copilul lor renunță, obosit, să mai încerce, nu au pierdut doar relația cu copilul lor, ci și un fel de conexiune simbolică între generații. Exact acum e momentul ideal ca educarea să nu mai fie doar de la părinți la copii, ci și de la copii la părinți.
Luca Istodor este activist LGBT, directorul festivalului de film Super și urmează studii de gen, feminism și sexualitate la Universitatea Harvard. S-a născut în 1996.
Foto: Geo Barcan
