Ediţia a treia – 2014

Publicat în Dilema Veche nr. 703 din 10-16 august 2017
Ediţia a treia – 2014 jpeg

Am vorbit vorbind
Mircea CĂRTĂRESCU

Cum m-am simțit la Festivalul de la Alba Iulia, acum doi ani, cînd am avut bucuria să fiu invitat? M-am trezit deodată, într-o zi însorită și senină, în fața unui public de opt sute de oameni veniți să mă asculte în aer liber. Nu mai era nici un loc neocupat, și oamenii stăteau și pe peluzele de iarbă din jurul spațiului cu scaune. Era o mare de oameni cărora trebuia să le spun ceva, chiar în deschiderea evenimentelor. Nu mă așteptasem nici pe departe la atîta public.

Îmi amintesc atît de bine starea mea de panică pe cînd stăteam la măsuță, cu banner-ul Dilemei în spate, jucîndu-mă nervos cu una dintre pălăriile de pai care, în acel an, au fost „mascota“ festivalului. Mă uitam în mulțime: oameni de toate felurile, de toate vîrstele, ce mă priveau la rîndul lor. Ce așteptau de la mine? Ce puteam să le spun, timp de o oră, acestor oameni atît de diferiți între ei? Cum puteam comunica orb cu cineva căruia nu-i cunoșteam nici gîndurile, nici preferințele, nici lecturile?

N-aveam nici măcar ghidajul unei teme, al unui subiect dinainte hotărît, trebuia doar să spun „ceva“. Ce fel de ceva? Habar n-aveam, un ceva oarecare, dar în așa fel alcătuit, încît să fie suficient pentru fiecare om din public individual și pentru toți laolaltă. Încît să-i așeze de la-nceput într-o dispoziție bună, să le-n­trețină curiozitatea și atenția, să-i poarte delicat și fără prea multă contrariere către sentimentul că n-au venit degeaba să mă asculte în acea după-amiază.

Momentul se apropia, am fost prezentat în cîteva cuvinte și mi s-a pus un microfon în mînă. Nu aveam nimic în minte, și nu era de mirare pentru mine: niciodată n-am vorbit altfel în fața oamenilor. „Cum scrii?“, sînt întrebat destul de des. Și singurul răspuns onest pe care-l pot da este: „Scriu scriind.“ La fel, nu știu cum vorbesc în public. Vorbesc vorbind, pur și simplu. La fel am făcut și la Alba Iulia: am vorbit vorbind. Mi-am lăsat mintea pe pilot automat: mintea mea știe, oricum, mult mai multe lucruri ca mine. Mintea mea le-a vorbit atunci celor opt sute de spectatori, fiecăruia în parte și tuturor la un loc, timp de aproape două ore. Prindeam și eu cîteodată fragmente de discurs, dar în cea mai mare parte a timpului mă uitam la oameni, contemplam cerul, zidurile refăcute ale cetății, arborii bătrîni de pe margini. Eram și eu un spectator, venit acolo să mă asculte.

***

O stare de spirit
Mircea VASILESCU

De la o vreme, şi în România au loc tot mai multe festivaluri. Au început şi „ai noştri“ să meargă, după preferinţe, la Gărîna pentru jazz, la Cluj pentru film, la Sibiu pentru teatru (ca să dau doar exemplele unor festivaluri care au deja o tradiţie) şi să-şi pună în calendar datele acestor evenimente. Ar trebui să se obişnuiască, de-acum, şi cu Festivalul Dilema veche în Cetatea Alba Iulia, spre sfîrşitul lunii august.

E un festival „altfel“. Nu e dedicat unui singur gen, ceea ce îl face, aparent, mai greu de „explicat“. De multe ori, cînd i-am vorbit cuiva despre festival, am fost întrebat „Ce fel de festival?“. Şi mi-am dat seama că oamenii aşteaptă un răspuns clar: de teatru, de film, de muzică barocă etc. Or, pentru Festivalul Dilema veche aşa ceva e imposibil: are de toate. Anul acesta, de pildă, avem conferinţe, dezbateri, film documentar, recital de pian, folk, pop, rock, ateliere pentru copii, teatru, expoziţie foto.

Ceea ce se străduieşte Festivalul Dilema veche să construiască este o stare, o prelungire în „lumea reală“ a spiritului revistei. De mai bine de douăzeci de ani, Dilema veche cultivă dialogul, diferenţa opiniilor, spiritul de dezbatere, curiozitatea pentru fenomene culturale diferite, umorul şi buna dispoziţie. La Festival, se găseşte cîte ceva din toate acestea. Plus o stare de spirit care poate fi trăită numai acolo, în Cetatea Alba Iulia. Împreună cu oamenii din partea locului, cu turiştii veniţi pentru un sfîrşit de săptămînă de relaxare inteligentă într-un oraş unic, împreună cu artiştii şi scriitorii invitaţi la festival.

Lecturi despre aproape & departe

Lecturile de poezie şi de proză scurtă (un eveniment în sine, dat fiind că nici un alt festival de literatură de la noi nu este dedicat genului scurt) au, anul acesta, tema „Aproape & departe“. Ca un preview al lecturilor, i-am rugat pe scriitorii invitaţi să ne răspundă la două întrebări: 1) Ce însemnătate personală au lecturile publice? şi 2) Ce vă leagă de Dilema veche? (Marius Chivu)

Lavinia BRANIŞTE

1) Nu ştiu exact ce înseamnă lecturile publice, într-o frază. E greu de dat un răspuns care să se potrivească peste tot. Pînă acum, întrucît nu sînt un nume cu greutate, slavă cerului (rîde), lecturile publice au fost evenimente destul de intime, la care au participat mai mult prieteni. Şi mi-au plăcut foarte mult aşa, nu mi-am dorit niciodată să citesc pe stadioane. Oricum, în mintea mea, în timp ce scriu, se desfăşoară în paralel şi o lectură publică, în faţa cititorului ideal, care (şi aici o să rîdeţi dumneavoastră) e un fel de variantă a mea.

2) De Dilema veche nu mă leagă neapărat o istorie personală, dar nu se ştie niciodată, poate festivalul se lasă cu peripeţii. 

Mircea CĂRTĂRESCU

1) Lecturile publice sînt o imprudenţă pe care o regret întotdeauna.

2) De Dilema veche mă leagă nenumărate dileme personale. 

Svetlana CÂRSTEAN

1) Cînd citesc alţii, lecturile publice sînt o bucurie şi un bine necesar. Cînd citesc eu, se transformă brusc într-un rău necesar şi devin o cale directă de a-mi testa limitele: nu sînt o actriţă, sînt mai degrabă o dansatoare. Admir poeţii pricepuţi să-şi citească textele. Sper ca lecturile publice să intre cu adevărat în registrul normalului, la noi. Asta ar însemna să existe şi în afara tîrgurilor de carte, a festivalurilor, a lansărilor.

2) S-o iau oarecum cronologic. Delia Radu, Leo, Radu Cosaşu, Tita Chiper şi emoţiile interviului pe care l-am făcut cu ea, maestra interviurilor scrise, Magdalena Boiangiu, numărul despre Eminescu, un text despre Irina Nicolau şi mai ales o discuţie cathartică, la telefon cu ea, după apariţia articolului, iar Leo, un articol despre singurătate şi înconjurul pămîntului în solitaire; prin urmare, mai multe alcătuiri umane sau textuale, şi recent un text despre dezalcătuire.

● Alex TOCILESCU

1) Ca să fiu cinstit, singurul om la ale cărui lecturi publice m-aş duce sînt eu. Prefer cuvîntul scris celui vorbit şi nu-mi e clar la ce mi-ar folosi să aud pe cineva creînd o lume (şi umplînd-o de inflexiunile vocii lui, dîndu-i formă cu o ridicătură de sprînceană, oprind-o în loc cu un acces de tuse), cînd pot foarte bine să stau în pat cu o carte în braţe şi să îmi construiesc singur lumea aia, în cap.

2) Cînd a apărut în Dilema veche recomandarea lui Lucian Dan Teodorovici la primul meu volum, Eu et al, am fost atît de mîndru, încît am salvat-o pe hard. Amintindu-mi de asta, tocmai am încercat s-o recitesc, dar fişierul nu se deschide. 

 Ioana NICOLAIE

1) Dacă sînt protagonistul lecturilor, am întotdeauna emoţii. Să vorbeşti pe limba lecturii nu e puţin lucru. Nu trebuie să-ţi tremure vocea, fiindcă atunci îţi tremură şi paginile pe care le ţii în mînă. Nu e potrivit să te-arăţi vulnerabil, fiindcă atunci cuvintele îţi vor dispărea, fără urmă, aidoma baloanelor de săpun. Odată, la o lectură în Suedia, cînd citeam din Cerul din burtă şi am rostit titlul unui capitol, „Gabriel, drag băiat“, băieţelul meu de cinci ani s-a desprins de tatăl lui şi s-a urcat pe scenă. S-a aşezat la un metru de mine şi a stat acolo, cu faţa spre public, pînă la sfîrşit. Cred că el a primit aplauzele. La o lectură din New York, într-o cafenea, unde am citit alături de nişte poeţi americani, am înţeles că pentru ei nu textul contează, ci felul în care îl performezi. Am fost la multe lecturi şi bănuiesc că mi-au plăcut toate, chiar şi cele în limbi din care nu înţelegeam mai nimic. Nu-mi amintesc vreuna care să nu-mi fi spus ceva.

2) De Dilema veche mă leagă plăcuta zi de joi, cînd, dacă mă găsesc în apropierea unui chioşc de ziare, o cumpăr negreşit. Faptul că e singura revistă culturală pe care o admir de peste douăzeci de ani. Articole şi interviuri remarcabile pe care nu le-aş fi putut citi în altă parte. O cronică de carte nepartizană. Faptul că, dacă aş fi fost jurnalist cultural, mi-aş fi dorit să scriu la Dilema veche.  

(articole apărute în Dilema veche, nr. 459, 21 august 2014)

Foto: M. Oculeanu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Tentativă de omor în trafic. Pietoni loviți intenționat cu mașina pe trotuar. Una dintre victime a fost ulterior înjunghiată
Doi bărbați au fost arestați preventiv sub acuzația de tentativă la omor după ce unul dintre ei a lovit în plin cu mașina doi pietoni care mergeau pe trotuar, iar cel de-al doilea s-a dat jos din autovehicul și a înjunghiat-o apoi pe una dintre victime
image
Prețurile de pe litoralul românesc au luat-o razna. Cât au ajuns să coste produsele obișnuite din supermarket
Luna mai este aproape de final iar comercianții de pe litoralul românesc pun la punct ultimele detalii pentru noul sezon de vacanțe. Chiar dacă turiștii nu se înghesuie deocamdată în stațiuni, multe afaceri deja și-au deschis porțile
image
Istoria romanțată a Hotelului Intercontinental, unde s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar" VIDEO
Simbol al Capitalei, Hotelul Intercontinental a fost inaugurat în luna mai a anului 1975. De-a lungul timpului, aici au înnoptat personalități ale lumii și tot aici s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar".

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.