Ecranul-oglindă și imaginea
mai falsă decît 1.000 de cuvinte

Omul este singura vietate care posedă conștiința existenței de sine în timp și spațiu. Ca urmare, dincolo de instinctul de conservare animalic, homo sapiens sapiens e marcat de gîndul anticipativ, chiar obsesiv, al inexistenței de sine, al morții.

Civilizația începe cu prima piatră sau creangă menită să semnaleze un mormînt. Acest „ecran“ năzuiește să perpetueze în mințile celorlalți existența celui dispărut – non omnis moriar.

Apoi, alte „ecrane“, cioplituri și desene pe pereții peșterilor. Primitivul care le făcea încerca, în felul acesta, să creeze o lume a sa, poate asemănătoare, dar alta decît cea reală. Conștiința de sine îi provoacă oricărui individ uman, indiferent de gradul lui de cunoaștere și inteligență, nevoia de a trăi într-o lume personală, închipuită. Pictura, sculptura, arhitectura, literatura, muzica sînt „ecrane“ pe care și-a proiectat universinele vreme de milenii. 

Nu la îndemîna oricui. În portretul pe care ți-l făcea un pictor, dacă aveai bani să-l plătești, era prea mult din lumea lui interioară, nu a clientului. Fotografia, primul „ecran“ accesibil maselor, înlătura acest neajuns. 

 De-a lungul secolului al XIX-lea, fotografia, de la dagherotip pînă la celuloid, a însemnat poză, nu instantaneu surprins. Insul se așeza, își potrivea hainele cele bune, expresia feței – „Păsărica!“ –, poza, ca să „iasă bine“. Imaginea pe care o lăsa „eternității“ trebuia să fie „superioară“ celei de zi cu zi. De aceea, cinematograful a fost inventat atît de tîrziu, la 60 de ani după fotografie, de aceea oamenii s-au lăsat atît de greu aduși în fața aparatului de filmat: captarea mișcării prilejuia „scăpări“ de imagine care puteau dezvălui ce nu se dorea. 

 Ecranul, fie că e un luciu de apă, fie un smartphone, înseamnă în primul rînd o oglindă. Dorința individului uman mediu standard nu este să cunoască realitatea de dragul cunoașterii, ci să vadă reflectată în realitate imaginea sa de sine. De la începuturile umanității, cel mai interesant de privit a fost propriul chip. 

Cînd cineva își pune pe net imagini ale sale – în sensul că în ele e chiar persoana, în diverse ipostaze – sau ale sale – în sensul proprietății, acestea putînd fi imagini ale orice, dar produse sau alese de respectiva persoană, ea încearcă, mai mult sau mai puțin conștient, o aletheia. Adică, punînd în lumină o anumită parte, să dez-văluie un alt înțeles al întregului, al unei întregi lumi. De pildă, după ce Copernic a așezat Soarele în centru, și nu Pămîntul, mișcarea aparentă a Soarelui pe cer a rămas aceeași, dar pentru mulți oameni, nu toți, înțelesul ei în mintea lor s-a schimbat. 

Fiecare persoană care se fotografiază sau se filmează și „urcă“ pe Internet imaginile sale strîmbîndu-se, sau mîncînd, sau rîzînd, sau făcînd nimic, încearcă o aletheia, se vrea un Copernic care plasează în centrul lumii nu Soarele, ci pe sine însuși.

Așa funcționează „provocările“. Uite, eu îmi torn o găleată cu gheață și apă pe cap, imaginea se duce pe tot globul, și, în felul ăsta, schimb lumea. Dacă vrei și tu să fii în noua lume, nu să rămîi în urmă, în cea veche, fă la fel. Dacă sar în siajul unei șalupe rapide, s-ar putea să crăp, căci, la acea viteză, apa are aproape tăria betonului, dar dacă supraviețuiesc, am impus lumea mea acestei lumi. 

Fiecare dorește, mai mult sau mai puțin conștient, ca Universul să i se conformeze. În fiecare stă un dictator universal, posibilitățile de manifestare diferă. 

 Imaginile artificiale din jurul omului sînt din ce în ce mai multe și mai perfecționate. Practic, cu CGI – imagini generate cu computerul – se poate face orice. King Kong sărind în spațiul cosmic și spărgînd cu pumnul o rachetă poate fi o secvență de un realism vizual și sonor amețitor. Umbrele, reflecțiile, încrețiturile apei, surîsul, vibrația aerului pe autostradă în deșert, o față distrusă de radiații, rostogolirea norilor, toate pot fi simulate digital impecabil. 

Sînt însă performanțe, cum să vă spun, sterpe. Astfel de imagini, în perfecțiunea lor, nu lasă rest. Nu ești curios să știi ce ar putea fi în afara cadrului. Sînt „ghiftuite“ vizual, nu creează în mintea privitorului nimic în plus. 

Pe cînd lectura unei cărți – fără poze! – solicită continuu minții generarea de imagini din simbolurile aride ale literelor și cuvintelor curgînd monoton, în șiruri paralele. Acuratețea electronică a superficiului (suprafață, bidimensional, plus artificiu) nu e de natură să stimuleze mintea. Poate doar să-i placă, s-o distreze, s-o încînte. 

Un filosof grec se povestește că și-a scos ochii ca să poată gîndi mai limpede. 

Dar poate că gîndind astfel cu privire la noile media, nu fac decît să joc străvechiul rol conservator al socraticului rege-zeu Thamus, care se temea că invenția numită scris va slăbi puterile rațiunii omenești și va promova simulacrul de înțelepciune în dauna înțelepciunii înseși. 

n Un loc comun repetat gaia-mațu în jurnalism, deși creditat cu lansarea lui este un publicitar, Fred Barnard: „O imagine face cît 1.000 de cuvinte“. Face, într-adevăr – în fals.

Oamenii pot fi duși de nas, manipulați mai ușor cu o imagine decît cu 1.000 de cuvinte. Ca să convingă, cuvintele trebuie să fie ele însele născătoare de imagini în mintea celui ce le citește. Să luăm ca exemplu chiar propoziția de mai sus. Dacă spui „Cuvintele sînt mult mai puțin eficiente decît o imagine pentru a convinge receptorii“, fraza e lungă, nu are ritm, cuvintele sînt efasate, reci, nu aduc cu ele imagini. 

Dacă spui însă „O imagine face cît 1.000 de cuvinte“, proiectezi în psihicul auditoriului imaginea unei imagini în stînga și a unui maldăr de cuvinte în dreapta – „1.000“ generează imagine mai bine decît „mult“. Asta nu se uită. Dar ca să obții acest efect trebuie să stăpînești bine cuvintele și arta de a le îmbina – ceea ce nu e simplu. 

O imagine, în schimb, chiar dacă nu conține nici un element trucat, poate să inducă în eroare cît se poate de eficient prin simpla alegere a cadrului decupat de ecran. În imagine se văd niște bătrîni care rîd, par binedispuși, nu se știe de ce, iar în afara cadrului rămîn mizeria, sărăcia din jur și directoarea azilului care se împiedică fugind de polițiști. Dedesubt se poate scrie: „Am întîlnit bătrîni fericiți“. 

Sau să vă dau un exemplu din ex-pe-rien-ța proprie. La începutul anilor 2000, fostul președinte Emil Constantinescu a fondat partidul de apartament Acțiunea Populară. O fotografie de la congresul formațiunii îl înfățișa pe Constantinescu vorbind de la prezidiu. Deasupra, pancarta cu Acțiunea Populară. Terminația „ră“ din cuvîntul Populară nu era prinsă în cadru. Iar „Po“ era obturat de capul domnului președinte. Am ezitat puțin înainte să dau drumul fotografiei în ziar, apoi m-a hotărît gîndul dezertării lui Constantinescu în pragul alegerilor din 2000, ceea ce îi deschisese pîrtie lui C.V. Tudor. Efectul a fost năprasnic, s-au vehiculat și copii xerox după pagina de ziar. 

Și atunci, imaginați-vă ce se poate face folosind ceea ce se numește IA. In-te-ligența Artificială poate acum să realizeze o fotografie, cît se poate de verosimilă vizual, în care dumneavoastră, chiar dumneavoastră, vă recunoașteți biciuind un copil. Acest fake poate fi lansat apoi pe net, unde se răspîndește cu viteza luminii. Oricîte dovezi ați aduce ulterior, care demonstrează că imaginea este pur și simplu imposibilă, reziduul calomnios care rămîne este mult mai mare decît cel de după 1.000 de cuvinte despre sadismul dumneavoastră față de copii.

Cînd este vorba însă de stabilirea unui adevăr, imaginea este inferioară cuvintelor. Cele 1.000 de cuvinte pot ieși din cadrul limitativ al imaginii, pot exprima nuanțe, pune situația în context. Pot fi purtătoare de logică, nu doar de impresie. 

 Ceea ce moare sigur și repede este scrisul de mînă – condeiul. Voi fi unul dintre ultimii mohicani care își scrie nu numai articolele, dar și cărțile, cu pixul, cu creionul sau cu stiloul. Cuvîntul pe hîrtie are carne și sînge, are viață pentru mine; are și moarte, cînd îl tai cu o linie orizontală. Ca să îi dai naștere, trebuie să muncești, cu creierul și, în același timp, cu mîna – mă simt mai aproape de sculptură și pictură așa. Nu cred că poate exista o artă a scrisului cînd clicăi pixeli. Cuvîntul pe ecranul computerului sau telefonului nu are greutate, se ivește ușor și poate fi aneantizat la fel de ușor, fără să lase vreo urmă, ca și cum n-ar fi existat... 

Am nostalgia literelor turnate în plumb fierbinte și zinc, din vechile tipografii… Sînt bătrîn.

Foto: wikimedia commons