„Ecranul” în mintea și sănătatea umană. O scurtă analiză psihologică

Ecranul (screen), în diversele sale forme – televizor/computer/tabletă/telefon etc. –, a devenit obiect de dispută la nivel social, sigur, mai ales prin prima condițiilor de expunere la ecran pentru copii, dar și pentru adulți, cu implicații asupra sănătății lor psihice și fizice. 

Unii consideră că expunerea la ecran este ceva artificial și potențial periculos în sine, îndepărtîndu-ne de realitatea fizică sănătoasă, cu impact negativ asupra minții și sănătății oamenilor. Alții consideră ecranul o simplă extensie a realității fizice, expunerea fiind naturală și benefică în condițiile noilor revoluții/paradigme tehnologice. 

Pornind de la o problemă/întrebare legitimă, asistăm așadar la o polarizare a pozițiilor, în care oamenii nu mai știu să pună întrebări experților, ci au deja concluzii (deoarece fiecare se consideră într-un fel expert), și nu mai diferențiază între opinii (mai mult sau mai puțin educate) și credințe pe de o parte, pe care fiecare le putem avea, și cunoașterea riguroasă pe de altă parte, care vine din știință. 

Într-adevăr, dincolo de opinii personale și credințe, mai mult sau mai puțin informate, problema trebuie abordată științific, iar cînd te interesează impactul asupra minții și sănătății acesteia, știința de referință este psihologia. Așadar, pornind de la cele două teze polarizate, încep cu asumarea sintezei, și anume că tehnologia în sine nu este „bună” sau „rea”, ci devine așa în funcție de cum o folosim. Să întemeiem această teză sintetică în cele ce urmează.

Evident, odată cu explozia accesului la ecran, specialiștii în sănătate au reacționat, pe bună dreptate în condițiile în care nu știau care pot fi efectele, foarte grijuliu, recomandînd măsuri dure. Spre exemplu, unele din aceste măsuri vorbeau despre interzicerea sau expunerea minimală (doar videochat cu părinții/rudele aflate la distanță) zilnică la ecran pînă la vîrsta de 2 ani și despre expuneri zilnice limitate, spre exemplu sub două ore, chiar în cazul adolescenților. 

Între timp s-au acumulat date științifice relevante, care schimbă paradigma și care ne pot ajuta să facem ca tehnologia să fie „bună” (vezi și Raportul OECD din 2019 – Gottschalk, F.: „Impacts of technology use on children: Exploring literature on the brain, cognition and well-being”), fără a se epuiza însă nevoia de a colecta noi informații riguroase.

Aceste noi dezvoltări arată că timpul de expunere la ecran nu mai este punctul de referință, ci contextul expunerii devine fundamental pentru sănătate. Altfel spus, expunerea la ecran trebuie să vizeze conținuturi de calitate – fie acestea educaționale sau de distracție (entertainment) –, în condiții de securitate, iar în cazul copiilor mai mici aceasta trebuie făcută obligatoriu cu asistența părinților (ex. co-vizionare, discuții postexpunere despre cîștigurile în învățare/distracție etc.). De asemenea, o altă referință-cheie este ca expunerea să nu genereze distres sau dizabilitate (să nu interfereze cu buna funcționare socială). Evident că există și anumite limite statistice orientative, astăzi vorbindu-se de 4-6 ore zilnic, incluzînd orice expunere la ecran, adaptate însă la vîrsta și la capacitatea persoanei. Cine nu se înscrie în aceste noi recomandări ar putea să piardă avantaje competitive în educație și socializare (dacă este o subutilizare a expunerii la ecran) sau ar putea dezvolta probleme psihologice (dacă este o utilizare excesivă a expunerii la ecran). Ecranul nu mai este o realitate marginală, alternativă realității noastre obișnuite, ci devine parte majoră din realitatea noastră obișnuită. Apariția cărților și a televiziunii a dus inițial la temeri similare în relație cu realitatea normală de atunci, temeri legate de dependență și impact asupra sănătății mintale, care însă au fost depășite pe măsură ce cărțile și televiziunea au devenit componente majore ale realității obișnuite de astăzi. La fel se va întîmpla și cu ecranul extins de la televiziune la computer și variațiile sale.

Aceste informații trebuie să ajungă la oameni pentru a le ghida deciziile, într-o logică a deciziilor bazate pe dovezi. Așa cum spuneam, acum lucrurile sînt oarecum polarizate. Unii consideră că expunerea la ecran este problematică în sine, unii nespecialiști (ex. preoți cu notorietate publică) ajungînd să facă eronat și neprofesionist chiar recomandări psihologice în acest sens. Adevărul este că expunerea nu este problematică în sine, dar poate să devină așa dacă o folosim fără recomandările de mai sus bazate pe cercetări științifice. Alții consideră că expunerea la ecran este benefică în sine, fiind o simplă extensie a realității fizice, aceștia vorbind de efecte psihologice fără să fie psihologi și să le înțeleagă. Și aici punctez că expunerea nu este benefică în sine ca simplă extensie a noii paradigme tehnologice, dar poate să devină bună, dacă o facem adecvat, așa cum am recomandat mai sus. 

În final, conchid, reluînd ideile de mai sus, că tehnologia, aici expunerea la ecran, nu este bună sau rea în sine, dar poate deveni așa în funcție de cum o folosim. Sper ca acest scurt text să ne ajute, direct sau prin cadrul conceptual propus, în a o utiliza astfel încît să devină bună.

Prof. univ. dr. Daniel David este rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, președintele Asociației Psihologilor din România, membru corespondent al Academiei Române și membru al Academia Europaea.